Am meditat la multe în ultima
vreme...și tot am ezitat să-mi transpun gândurile în cuvinte, cam fără motiv. Adică
bine, da, cam cu un motiv: timpul meu s-a micșorat. E mult mai puțin! S-au
scurtat zilele. Pur și simplu nu îmi ajung 24 de ore într-o zi pentru
facultate, proiecte, muncă, somn, citit, scris etc. Aproape toate discuțiile, cu
oricine, ajung la punctul: trăim într-o epocă a vitezei, totul ni se întâmplă
instant, dar nu avem timp! Ciudat lucru timpul ăsta.
Dar să revin.
Ceea ce m-a frământat mai mult
decât alte subiecte și frământări obișnuite deja a fost următorul fapt: dacă facem ceva ce
nouă ni se pare grozav și îi atribuim lui Dumnezeu meritele pentru acel lucru,
deși El nu agreează cu asta, nu e păcat? E ca și cum ai lua în deșert Numele lui Dumnezeu.
Să iau un exemplu. Un exemplu în
care mă pun pe mine. Eu recit, da? Ok, recit o poezie care pentru mine e
minunată...spun ”Wow, slavă Domnului, am recitat așa de bine, așa bine a fost
etc etc etc...” și cu toate astea poezia aia s-a potrivit ca nuca în perete și
nu a vorbit nimănui nimic. Poate că mesajul era undeva pe lângă Biblie. Poate nici interpretarea mea nu a fost strălucită și
ceilalți nu au apreciat-o deloc.
Nu, aici să nu credeți că merg pe
ideea că trebuie să primești aprecierea celorlalți pentru slujba ce o faci. Chiar
deloc! Doar că de multe ori (ca să nu spun întotdeauna!) ai nevoie de o părere
obiectivă, din exterior, apropo de ceea ce tu faci. Indiferent despre ce e
vorba: poezie, cântare, lucru cu copiii, orice.
Mai e și cealaltă față a monedei:
dacă ești lăudat de ceilalți pentru ceea ce faci asta nu înseamnă neapărat că
exact aceea este chemarea ta sau că Domnul este de acord cu acțiunile tale.
Apoi, iarăși mi se pare extrem,
extrem de fals să pretinzi că da, îi iubești
pe toți, exact așa cum sunt, după ce te-au lăsat cu inima fărâme, când tu poate de fapt, folosești autosugestia prin toate afirmațiile
astea. Cred că dragostea acoperă totul, nu contest, dar, DAR am mai vorbit eu
despre asta – ”Îți iubești prietenii așa cum sunt, dar nu vrei să rămână așa
cum sunt.”. De aceea consider necesar de multe ori să îi mai tragi de mânecă și
să le spui ”Hei, revino-ți, lucrurile nu stau chiar așa cum crezi tu. Nu totul
se învârte în jurul tău.”
Dar, mno, asta e, ce să facem? Suntem
diferiți...și acolo unde sunt mulți oameni sunt multe concepții diferite,
așadar e clar că apar fel și fel de idei care în ochii noștri sunt ciudățenii,
pe când pentru alții pot fi cât se poate de normale. Și viceversa.
În ultimul timp am întâlnit așa
niște oameni de răi încât nu pot să nu mă întreb ”Cum poate încăpea atâta
răutate într-un om?”. Dar așa e lumea. Încerc să mă împac cu ideea. Nicăieri nu
este dreptate, nicăieri nu te primesc ceilalți cu brațele deschise, îți zâmbesc
și îți spun că ești minunat. Nu putem fi protejați la nesfârșit de realitatea
crudă și nemiloasă.
Din fiecare experiență învățăm. Și
învăț și eu. Să tac, să rabd, să nu îmi sară țandăra așa repede (nu că nu aș
claca din când în când), să iubesc, să reușesc să îmi deschid gura și să spun
ce mă deranjează la cei cu care îmi permit,...să..., să..., să...și tot așa. Nenumărate
lucruri.
Așa că, învăț. Continui să învăț.
