Sufocant

Am vorbit mult despre prieteni. Îmi plac prietenii. Îi ador, de fapt. Dar sunt unele persoane care pur și simplu sunt în stare să te sufoce.

Gradul de compatibilitate este de cele mai multe ori maxim cu unii. Cu alții, personalitățile ni se potrivesc perfect, cu toate că unul dintre noi e vanilia și celălalt ciocolata. Cu alții însă, oricât ai încerca, nu iese nimic.

Dintre toți cei din ultima categorie, sunt sufocanți cei care fac tot posibilul să-ți fie prieteni. Complimentele curg, aprecierile nu mai contenesc, simpatia lor pentru tine ajunge până la nori, își manifestă interesul pentru cea mai mică activitate despre care li se pare că ți-ar plăcea....„Ești minunată, ești superbă, ești frumoasă, ești deșteaptă, ai gusturi...vai, dar ce ai? Nu pari în apele tale. S-a întâmplat ceva? Să te ajut cu ceva? Ți-e sete? Ți-e rău? Vrei să mănânci? Aa îți plac strugurii? Mie nu prea, dar de dragul tău o să mănânc cu tine.”

Pe mine personal mă sufocă.

Și  dacă sunt îndeajuns de politicoasă să răspund la întrebările tale, chiar dacă evaziv, fă bine și nu mai insista.

E alegerea mea dacă vreau sau nu să fiu prietenă cu cineva și am tot dreptul să selectez persoanele cu care îmi petrec timpul. Așa că fii atent(ă) la toate semnalmentele care ți-ar putea indica faptul că poate nu îmi doresc să fii în preajmă.

Sau poate că am nevoie doar de o pauză. Să stau, să citesc, să scriu, să muncesc ceva, să visez cu ochii deschiși; și să nu vorbesc nu nimeni. Nu mă deranjează asta, să știi. Fiecare dintre noi avem nevoie de ceva timp singur. Deci...sorry!

sursa foto

trăiesc.

Mi-am dorit mult și demult să scriu, numai că parcă nu aveam ce. De fapt, nu, nu e adevărat. O mulțime de subiecte m-au tot bâzâit, doar că nu am ales unul pe care să  îl tratez în mod special.

Vara asta a fost fantastică, prieteni vechi  și experiențe noi, dar și prieteni noi cu experiențe...tot noi.

Bineînțeles că nu am reușit să  fac tot ce mi-am propus. Nu am reușit să citesc cât am vrut, să stau la țară cât mi-am dorit, să stau într-o noapte să privesc stelele....nu, nu am reușit decât într-o mică, mică măsură. În schimb, am petrecut timp minunat în   familie, în grădină, am construit relații noi, le-am relegat pe cele vechi și tot așa.

Zi după zi și întâmplare după întâmplare, sunt tot mai recunoscătoare pentru familia mea. Părinții mei, fratele meu. Minunați! Prietenii îmi rămân la fel, greu de exprimat în cuvinte.

Am avut multe urcușuri și coborâșuri, totuși. M-am revoltat, m-am entuziasmat, am lăsat totul baltă, m-am luptat cu tot felul de gânduri, cu tot felul de oameni,m-am entuziasmat din nou, am fost fără energie dar și plină de viață. Nu e simplu să trăiești. E simplu să exiști. Am ales să trăiesc.

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. (Galateni 2:20)

Versetul ăsta o să fie mereu special pentru mine. Îmi doresc să îl pot împlini în totalitate.

În concluzie, a fost o vară frumoasă. De acum a venit toamna și...iar aștept.