De la ceilalți pentru mine

Am meditat la multe în ultima vreme...și tot am ezitat să-mi transpun gândurile în cuvinte, cam fără motiv. Adică bine, da, cam cu un motiv: timpul meu s-a micșorat. E mult mai puțin! S-au scurtat zilele. Pur și simplu nu îmi ajung 24 de ore într-o zi pentru facultate, proiecte, muncă, somn, citit, scris etc. Aproape toate discuțiile, cu oricine, ajung la punctul: trăim într-o epocă a vitezei, totul ni se întâmplă instant, dar nu avem timp! Ciudat lucru timpul ăsta.

Dar să revin.

Ceea ce m-a frământat mai mult decât alte subiecte și frământări obișnuite deja a fost următorul fapt: dacă facem ceva ce nouă ni se pare grozav și îi atribuim lui Dumnezeu meritele pentru acel lucru, deși El nu agreează cu asta, nu e păcat? E ca și cum ai lua în deșert Numele lui Dumnezeu.

Să iau un exemplu. Un exemplu în care mă pun pe mine. Eu recit, da? Ok, recit o poezie care pentru mine e minunată...spun ”Wow, slavă Domnului, am recitat așa de bine, așa bine a fost etc etc etc...” și cu toate astea poezia aia s-a potrivit ca nuca în perete și nu a vorbit nimănui nimic. Poate că mesajul era undeva pe lângă Biblie. Poate nici interpretarea mea nu a fost strălucită și ceilalți nu au apreciat-o deloc. 

Nu, aici să nu credeți că merg pe ideea că trebuie să primești aprecierea celorlalți pentru slujba ce o faci. Chiar deloc! Doar că de multe ori (ca să nu spun întotdeauna!) ai nevoie de o părere obiectivă, din exterior, apropo de ceea ce tu faci. Indiferent despre ce e vorba: poezie, cântare, lucru cu copiii, orice.

Mai e și cealaltă față a monedei: dacă ești lăudat de ceilalți pentru ceea ce faci asta nu înseamnă neapărat că exact aceea este chemarea ta sau că Domnul este de acord cu acțiunile tale.

Apoi, iarăși mi se pare extrem, extrem de fals să pretinzi că da, îi iubești pe toți, exact așa cum sunt, după ce te-au lăsat cu inima fărâme, când tu poate de fapt, folosești autosugestia prin toate afirmațiile astea. Cred că dragostea acoperă totul, nu contest, dar, DAR am mai vorbit eu despre asta – ”Îți iubești prietenii așa cum sunt, dar nu vrei să rămână așa cum sunt.”. De aceea consider necesar de multe ori să îi mai tragi de mânecă și să le spui ”Hei, revino-ți, lucrurile nu stau chiar așa cum crezi tu. Nu totul se învârte în jurul tău.”

Dar, mno, asta e, ce să facem? Suntem diferiți...și acolo unde sunt mulți oameni sunt multe concepții diferite, așadar e clar că apar fel și fel de idei care în ochii noștri sunt ciudățenii, pe când pentru alții pot fi cât se poate de normale. Și viceversa.

În ultimul timp am întâlnit așa niște oameni de răi încât nu pot să nu mă întreb ”Cum poate încăpea atâta răutate într-un om?”. Dar așa e lumea. Încerc să mă împac cu ideea. Nicăieri nu este dreptate, nicăieri nu te primesc ceilalți cu brațele deschise, îți zâmbesc și îți spun că ești minunat. Nu putem fi protejați la nesfârșit de realitatea crudă și nemiloasă.

Din fiecare experiență învățăm. Și învăț și eu. Să tac, să rabd, să nu îmi sară țandăra așa repede (nu că nu aș claca din când în când), să iubesc, să reușesc să îmi deschid gura și să spun ce mă deranjează la cei cu care îmi permit,...să..., să..., să...și tot așa. Nenumărate lucruri.

Așa că, învăț. Continui să învăț.

Concluzie...

M-am gandit să scriu și o concluzie....parcă m-am ținut și pe mine însămi în suspans, după atâtea avataruri.

În fiecare am încercat să surprind o trăsătură a mea. Da, mai mult negative. Pentru că mă caracterizează – critica. Mai ales adresată mie, deși de multe ori nu îmi vine bine să îmi descopăr greșelile. În ceea ce îi privește pe alții, de multe ori pur și simplu îmi sar în ochi defectele. Asta are și puncte tari și puncte slabe.

Crede-mă că mi-a fost ciudat și mie să mă transpun în alte personaje și sa încerc să îmi fac o analiză obiectivă. Știu că poate pe unii i-am dezamăgit. Sunt conștientă că muuulți nu mă știau din punctele surprinse de mine, dar nu-i bai. Pentru mine a fost o experiență deosebită.

M-am descoperit singură și chiar am constatat că și alții au aceleași frământări ca și mine. (Și eu care mă credeam unică...:-P) E minunat să afli că, de fapt, în alte colțuri ale lumii noastre limitate sunt oameni care gândesc ca tine.

Mi-am făcut prieteni noi prin ceea ce am scris și i-am redescoperit pe cei vechi. Am folosit multe din cuvintele înțelepte pe care unii dintre ei mi le-au spus.

Mă bucur de ce am putut face și de ceea ce am descoperit. (Toată viața ne este o experiență a descoperirii de sine, nu?)

Ca să las introspecția la o parte, să schimb un pic subiectul (deși nu voi uita niciodată ”proiectul” cu avatarurile mele și poate și ale altora).

A mai trecut o vară...o vară cu mai multe sentimente de inutilitate ca oricând, parcă. Dar totuși cu amintiri de neuitat; amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, dar de neuitat; oameni dragi, mereu alături, indiferent cât de mult am fost despărțiți, pe care îi voi iubi mereu; experiențe noi, provocări noi; frământări noi, de ce să n-o spun; lumini noi aruncate asupra oamenilor vechi...A trecut.

Totodată e un nou început. O toamnă cu îngrijorări, cu neliniști,...dar cu gândul spre biruință. Pentru că va fi!

Siguranța că va fi bine, că va fi perfect îmi dă curaj să merg înainte în ciuda a orice nouă provocare, a orice norișor care încearcă să îmi întunece soarele meu veșnic.

În final, da, mă bucur de începutul ăsta cu amintiri de anul I. Mi-e bine, visez și cred în mai bine.

Și, da, Viața mea e-n mâna Ta!

Avatar 7: Miruna

Parca traieste prea bine. Prea confortabil. Parca prea are de toate. Nu ca nu si'ar dori sa aiba, dar parca...parca oricum nu le merita si oricum sunt atatia care sufera si nu au nici un sfert din lucrurile (palpabile sau mai putin palpabile) de care ea se bucura.

In plus,...in ultima vreme o framanta atatea ganduri cu privire la viitor...decizii...ce va fi...Daaa..."Tu, Miruna, ai ceva asa cu analizatul situatiilor viitoare si cu meditatul. Meditezi mult." i s'a spus.

Se gandeste in ultimul timp, mai mult ca oricand, la atat de putinele sacrificii pe care le'a facut pentru Domnul. Nesemnificative in comparatie cu ce a facut El pentru ea si cu ce au facut altii pentru El. Oameni simpli au lasat totul in urma doar pentru a merge si a vesti Evanghelia celor care ratacesc in pacat. Au lasat totul si au ascultat chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: "Duceti'va si faceti ucenici din toate neamurile...".

Si totusi, cati dintre noi nu ne multumim cu viata pe care o traim? Il cunoastem pe Isus, avem poate un job stabil, o casa, o familie, ne consideram binecuvantati,...poate ne diferentiem cumva de vecinii si colegii nostri, dar nu am indraznit niciodata sa deschidem gura sa ii chemam macar la o evanghelizare sau sa ii intrebam daca au o relatie cu Isus.

Si acolo undeva, peste tot in lumea asta, "la fiecare bataie a inimii tale, Miruna, un om moare, pentru vesnicie." E sfasietor!

Mereu se intreaba daca va fi pusa in situatia de a alege intre a-si continua traiul linistit, lipsit de griji majore si a urma un drum necunoscut, dar pregatit de Domnul, inspre locuri doar de El stiute, unde vrea El sa Se descopere. De cand s'a ivit gandul acesta, rugaciunea ei este: "Doamne, ajuta'ma sa renunt la mine pentru Tine, ajuta'ma sa nu fiu o piedica in realizarea planului Tau, ajuta'ma sa ma pun la dispozitia Ta. Randuieste Tu atitudinea potrivita din partea celor din jur fata de mine."

E comod sa scurme pamantul ca sa'si croiasca un drum prin viata. Dar e mult mai satisfacator sa'L lase pe El sa pregateasca drumul pe care sa mearga, la finalul caruia bucuria va fi nemarginita, in ciuda tuturor sacrificiilor.

Miruna, gata sa se uite pe sine.

Miruna, dispusa sa se abandoneze planului Sau.

Miruna.

Avatar 6: Maya

               Lupta pentru prietenie. Da, lupta. Nu suporta gandul ca e certata cu cineva. Intrebarea pe care o pune mereu este: "Esti bine? Te'am suparat? Spune'mi, spuneee-mi!!". Raspunsul, aproape intotdeauna, este: "Nu, Maya, nu...nu m'ai suparat cu nimic...altele ma framanta..."

Biiinee...dar..., tonul, privirea, gesturile spun altceva. Citeste pe chipul celuilalt/celeilalte ca vorbele nu reflecta tocmai gandurile.

Cu toate astea, continua sa lupte pentru prietenie. Sunt, da, sunt cativa care se bucura si de care se bucura sa'i fie prieteni...dar sunt si altii care chiar nu vor sa aiba de'a face cu ea.

Daca o deranjeaza? Delooc! Se bucura din plin de cei care ii sunt aproape, iar ceilalti...multi s'au indepartat singuri.

             
In lupta pe care o duce pentru prietenie se include absolut necesara sinceritate. Apreciaza la maximum sinceritatea. I'a spus cineva ceva despre ea si nu prea i'a convenit? Pe moment da, poate se intristeaza. Mai tarziu, apreciaza. Si vorbele, si persoana.

Are ea ceva de spus altcuiva? Spune in fata! Se supara celalalt? Nu mai e tocmai problema ei. Cand cineva nu accepta sa i se spuna verde,...ei bine, sa se revizuiasca.

Lupta ei pentru prietenie (sau pentru o anumita prietenie) poate si sa inceteze. Cum asa? Hmmm...mai multi factori contribuie la asta. Maya exista doar cand are nevoie de ajutor? E interesul lui/ei sa o caute si nu o face? Intervine o terta persoana pentru a lega sau dezlega prietenia? Totul e pentru profit? Maya considera ca ceea ce face el/ea...pur si simplu "nu se face"? NU. Atunci NU. Raspicat. Vezi'ti de drum.

"Cand intri intr'o relatie trebuie sa te gandesti la ce castiga celalalt", i'a spus... Maya de multe ori isi ia prietenii ca atare. Ce castiga ei? Nu se gandeste. Ce castiga ea? Nici nu'i trece prin minte. Ba inca, de multe ori pierde.

In acelasi timp, invata sa'si educe asteptarile si...chiar sa nu se mai complice pentru cei care nu merita. De ce? Pentru ca nu merita!

Ii are pe acei cativa ai ei...si pe mam...dar mai presus de toti, pe El. Si impreuna cu El, speranta.

El e Cel care s'a gandit TOTAL la celalalt. La ceilalti. La ea, la Maya. La noi toti. A murit. A murit pentru noi! El, Dumnezeu. A trait ca un om, a fost pedepsit in locul nostru, a luptat pentru ca noi...sa Ii fim prieteni.

Maya cauta sa Ii urmeze exemplul.

Maya, dorind sa ramana alaturi de El, luptand.
Maya.

Avatar 5: Mary-Ann

Îi place să fie înconjurată de oameni,...de oameni dragi...de oameni care o apreciază, cel puțin aparent. Îi place să știe că are mereu pe cineva alături...e un deliciu absolut să audă de la ceilalți cuvinte de laudă la adresa ei și a muncii ei. Adoră să se știe admirată, iubită, plăcută, simpatizată,....adoră sentimentul ăsta.

Se bucură din plin de statutul pe care îl are în unele cercuri. Da, aveau dreptate cei/cele care ziceau că e mai luată în seamă decât alții. Așa e. Și...de ce nu? Ca să fie și un pic rea, ... ”dacă alții nu au fost în stare să își creeze un asemenea statut...dacă nu s-au făcut plăcuți...asta e.”

Ca să nu mai amintim de replicile de genul ”Mary-Ann,...am citit ce ai scris. E absolut fabulos! Eu...eu simt la fel...dar să mă exprim tot așa ca tine...hm...mai greu.”..sau ”De ce ești așa deșteaptă, Mary-Ann?”, pe când ea nu se simte așa deșteaptă. E perfect normal să știi atâtea lucruri. Nu?

Persoane pe care poate nu le-a văzut niciodată îi transmit încurajări. Oameni la care nu se gândise vreodată că ar putea să intre în vorbă cu ea, au făcut mai mult decât pur și simplu a intra în vorbă cu ea.

Să aibă influență asupra celorlalți, să știe că are valoare pentru ei...e minunat!

Nu, nu e o anonimă, nu e invizibilă, nu! Chiar dacă sunt momente când își dorește să fie, ei bine, nu este! Mary-Ann e o prințesă a Cerului, nu va fi niciodată în umbră! Pentru că Tatăl ei e Cea mai importantă Persoană care există și care a existat vreodată. Mai mult decât atât: o iubește. Și îi vrea doar binele.

Bineînțeles că sunt acele zile în care nu vrea să vadă pe nimeni, nu vrea să audă de nimeni, vrea doar să stea singură, departe de toți...dar alungă gândurile astea și, curajoasă, afișează unul din zâmbetele ei cele fermecătoare și... pornește din nou.

De multe ori, exact când avea nevoie de o încurajare, de un impuls, a apărut cineva, out of nowhere și cerul s-a luminat. ”Mary-Ann, n-am mai întâlnit pe nimeni care să facă lucrurile așa cum le faci tu. Ești...ești altfel.”

Cu toate astea, se teme că ar ajunge să cerșească admirația celor din jur. Să se simtă strălucitoare, mirifică, fabuloasă, genială, briliantă...să i se spună asta. Se teme. Nu vrea ca încrederea ei în sine să depindă de ceea ce spun ceilalți. Se luptă să nu fie așa. Dar pe de altă parte, știe că dacă cineva are să îi spună ceva, îi spune, fără ca ea să o ceară. Speră, crede! că, chiar dacă într-o zi toate cuvintele frumoase nu vor mai veni, va putea să continue să facă aceleași lucruri ca până atunci, la fel de bine. Știe că așa se va întâmpla.

Contează mereu pe prietenii cei buni. Nu, nu sunt mulți. Puțini, mai mulți băieți, dar buni. Știe că se poate baza pe ei. Că îi va avea alături no matter what.

Mary-Ann, mereu sus, deși de multe ori nu dorește asta și nu crede că merită să fie acolo.

Mary-Ann, țintind sus, cu Tatăl ei.

Mary-Ann.

Avatar 4: Melanie

Sala plină de oameni. Dar ce contează? Când a apărut acel băiat, inima i-o ia razna. Apoi singură, în gândul ei: ”Melanie, calmează-te! E doar ca un frate al tău!”...cel puțin așa ar trebui să îl vadă. Dar îi e greu! Îi e greu! Și mai ales când el poartă acel zâmbet fermecător...sau când spune câte o fraza din aia super-inteligentă sau când...

În alt context, apare un altul,...care îi stârnește reacții asemănătoare. Apoi un altul...

Nu poate spune că îi place în totalitate. Îi place doar să îi vadă pe fiecare la locul lor, acolo unde îi știe, să vadă că sunt bine, să viseze pentru o fracțiune de secundă, să îl urmărească pentru câteva minute cu privirea și apoi....poate să revină la ceea ce făcea înainte sau poate să continue să viseze.

 Mai drăguț e când îi revede pe cei de departe. Pentru un moment, simte că inima ei e gata să zburde prin cameră, apoi, ca și cum ar scutura un gând urât, zambește frumooos și primește întrebarea ”Heeei, Melanie, ce faci, cum ești? Ai venit acasă? Ne-a fost dor de tine!” sau...”Wow, ce surpriză, ce mică e lumea! Ce faci aici?”.

Apoi, mai târziu, îi e ciudă. Îi e ciudă pe ea însăși. De ce trebuie mereu să fie așa? Și când unele prietene îi spun ”D-apăi, tu, Melanie...mie nu îmi place de niciun băiat în mod special.”...”Nu simt nimic pentru niciunul. Niciunul nu îmi e măcar simpatic”...

Hmmm...dar nici ei nu îi place vreo unul în mod special...îi plac doar mai mulți, deodată, la general. Fiecare cu părticica lui. Că apoi vreunul din ei dispare din peisaj sau spune sau face vreo cine-știe-ce tâmpenie și astfel dispare și orice gând referitor la el.

Parcă degeaba a citit atâtea cărți, degeaba...să îi vadă pe toți ca pe frați, nu ca pe posibili pretendenți?

Hmm...greeu! 

De multe ori îi vine să își ia lumea în cap. Se înroșește numai la gândurile astea. Cui să spună? Dacă o să îi răspundă cu ”Tu, Melanie, ești un pic...deplasată...”...dacă...dacă o vor judeca...dacă..?

La unul îi place...cum se îmbracă. La altul...cum arată. La altul, cum se poartă. La altul, cum vorbește...la altul, o singură chestie. De altul îi place că a auzit vorbindu-se de bine...și tot așa.

E  atât de furioasă pe ea însăși! La nivel de teorie, știe multe. Dar când vine vorba de practică, și de a păstra acea substanță prețioasă pentru acel unic...trebuie să facă eforturi în acest sens.

Rugăciunea ei e mereu: ”Doamne, ajută-mă să îi văd pe fiecare așa cum vrei Tu. Să îi percep așa cum îi percepi Tu.”. Și numai cu ajutorul Lui reușește.

Poate să își stăpânească emoțiile, să își suprime acele sentimente care stau parcă gata-gata să erupă. Poate! Poate să se pregătească pentru Acela care-i va fi unicul.

Melanie, cea care știe să își păstreze virginitatea și la nivelul gândurilor și emoțiilor. Doar prin El.

Melanie, cu EL. Și știe că El va rândui toate, toate așa cum știe El mai bine. Și că va fi perfect!

Melanie.

Avatar 3: Medeea

Oh, nuuuuuu! Mereu i se întâmplă așa. Pur și simplu ”that little voice in her head” nu o lasă să doarmă. Toate acele momente jenante, toate deodată, îi vin în minte. Și probabil că stăruiesc doar în mintea ei, și în a nimănui altcuiva.

Ah, Medeea, ce viață ai și tu...! 

Dar nu câte un gând o dată, ci toate, toate năvălesc. Acele momente care o fac să intre în pământ de rușine numai la o frântură de amintire. Uuh! Groaznic, groazniiiiic! Nu e nicio mângâiere nici la gândul că eh, ”Erai doar o copilă, nu știai multe...calm down!”. Nu, nu poate. ”Medeea, ce ai? La ce te gândești?”...”Nu știu,....mi-am stricat singură dispoziția.”.

Prea des face asta. E conștientă. Singură-singurică își distruge starea. E foarte posibil ca dimineață, să fie o Medeea zâmbitoare și happy, iar seara să fie ca ofilită, cu umerii plecați și abia trăgându-și picioarele după ea.

Cum să scape de toate sentimentele astea? Ah sentimentele astea atâââât de ciudate. Cum să scape de această stare continuă de vinovăție? Doamne, câte rugăciuni a înălțat către Tine! Dar acele gânduri continuă să apară din nou și din nou...”jenant”, acesta e cuvântul care o caracterizează în acele momente. Aa și o rușine fără margini. Numai de s-ar despica pământul să o înghită, pe loc!

Îi e greu...nu poate să spună cuiva și poate nici să scrie măcar ce îi trece prin minte atunci. Acele săgeți dureroase. Nu, nu poate. Ci doar continuă să se lupte cu ele, caută să se apere cumva.

Dar într-o zi, i-a venit o idee. Medeea dragă, alungă norii întunecați, folosind următoarea strategie în...într-un singur pas: ZÂMBEȘTE!

Fii fericită, Medeea! Amintește-ți de persoanele care ți-s dragi, care țin la tine, care te poartă în gând și în rugăciune...gândește-te la Acel Tată pe care Îl ai și care niciodată nu te va părăsi! Amintește-ți de momentele frumoase, în care nicio săgeată nu îndrăznea să atenteze la cetățuia minții tale. Amintește-ți că Dumnezeul tău din ceruri te iubește! Amintește-ți de oamenii care aplică și pentru tine citatul ”Don’t judge people by their past, they don’t live there anymore.”

Medeea, amintește-ți! Fii mulțumitoare! Alungă gândurile negre!

Viața merge înainte, ba chiar fii sigură că momente asemănătoare vor mai apărea în viitor (oricât de rău ar suna asta).

Medeea. Ești prețioasă! Nu lăsa ca propriile tale gânduri să te fure de clipe frumoase.

Medeea.

Avatar 2: Melinda

Conștientă fiind că nu totul se învârte în jurul ei, totuși, își dorește asta și are impresia, uneori, că parcă, parcă totul i se cuvine. Melinda. Da, îi oferă unei prietene din agrafele ei, dar are grijă să îi rămână destule și pentru ea însăși. Nu se numește acțiunea asta...”egoism”?

Melinda. Îi place să primească, să aibă, să aibă din belșug...când vine însă vorba să împartă și cu alții...îi vine greu să facă gestul. Să rămână ea fără ceva, despre orice ar fi vorba, doar pentru a da altcuiva? Rar, extrem de rar, se întâmpla și abia că nu se recunoștea pe ea însăși când o făcea.

E conștientă de asta. Nici nu se pune problema. Conștiința ei face de multe ori ”Buzz! Melinda! Hellooo! Știi, acel/acea cineva chiar avea nevoie de tine și de ceea ce puteai să îi dai!”. Capul atunci se pleacă, sângele urcă în obraji....dar de cele mai multe ori, nu face nimic ca să îndrepte lucrurile.

Gândurile Melindei în astfel de situații zumzăie, în căutarea unei...soluții. Inutil, nu? Știe că de fapt trebuie să se ridice și să ia atitudine. Îi e greu. Îi e greu.

”De prea multe ori s-a întâmplat asta. Singură nu pot.” Ajutorul ei de nădejde, oricând: Dumnezeu. Genunchii ating pământul, capul se apleacă, lacrimile curg pe obraji...”Doamne, ajută-mi!”.

Hotărârea e luată. ”Melinda, mă ajuți?”. Răspunsul ei vrea să fie mereu ”Da, te ajut!”. Chiar dacă există și acei oameni care nu vor decât să profite.

Melinda învață să pună nevoile celorlalți mai presus de dorințele ei.

Melinda, ajutor de nădejde. Binecuvântare pentru cei din jur.

Melinda.

Avatar 1: Mathilde

Era de parcă abia atunci începuse să audă, parcă abia atunci i se deschiseseră urechile. Mulțime de vorbe, de cuvinte care nu-și aveau locul și momentul potrivit...azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi. Fenomen parcă neobservat până atunci. 

Săptămâna ce a urmat, nimic nu se schimbă. Baa, greșesc. Atitudinea Mathildei se schimbă. Pur și simplu se ridica și pleca atunci când potopul de fraze al căror rost nu îl deslușea se revărsa. Și încă ceva: era muult mai precaută în ceea ce vorbea ea însăși. 

Zi după zi, deciziile de a trece printr-un filtru ceea ce vorbea îi aduceau satisfacție personală. Totul era parcă mai liniștit...

Viața își continuă cursul...oamenii vorbesc în continuare...Mathilde preferă să tacă atunci când nu poate să plece. Asta, gândește ea, îi dă mai mult timp de meditație asupra marilor ei întrebări și mistere.

Din când în când, o readucea la ”realitate” câte un ghiont: ”Hey, Mathilde, ce visezi?”...răspunsul: ”Aaa, scuze, nu eram atentă....despre ce era vorba?”. Sau ”Se pare că prietena voastră e cam timidă.” – ”Nu, nu...îmi ia ceva timp ca să mă acomodez cu persoanele noi...”...Da, da, de unde...”De fapt subiectul pe care îl discutați chiar nu ma interesează și chiar nu contează. Nu are niciun ecou pe tărâmul acelor lucruri ce contează cu adevărat.”

Deși nu poate să nu îi pese de ceea ce vorbesc oamenii, în mod special ceea ce vorbesc despre ea, alege să nu bage în seamă. Dacă ei preferă să o discute și să se distanțeze de ea, ok, nicio problemă. Nicio pierdere, chiar. Ba încă e mai bine. Mai puțin zgomot.

Mai e și muzica. Acea muzică ce o relaxează și o înalță.

Mathilde cu căști în urechi și cu sufletul spre cer. Și doar cu acei prieteni adevărați. Rari, de atfel. Căștile – indispensabile. Prietenii – cei care sunt într-adevăr prieteni, vor rămâne și vor respecta tăcerea ei.

Acea tăcere care cere îmbrățișări. Pe care de multe ori nu le primește.

Mathilde. Cea care tace, ascultă muzică. Sau tace, meditează. Sau râde, vorbește ceea ce trebuie să vorbească și zâmbește. Pentru că e mai frumoasă când zâmbește. Sau...aaa, zâmbește cu telefonul în mână. Pentru că telefonul e un răspuns, dar în același timp o întrebare.

Mathilde. Cea care și-a construit propria oază de liniște în deșertul de cuvinte.

Mathilde.

Pretuim prietenii

În ultima vreme am realizat cât de mult contează să îi respect pe cei din jurul meu și să îmi prețuiesc prietenii.

Situațiile stresante, necazurile, examenele vin și trec. Dar oamenii și relațiile cu ei rămân. De aceea cred că e extrem de important să nu ne fie afectate prieteniile de anumite circumstanțe nefaste care ne afectează pe noi personal. La urma urmei, prietenii se numără printre acele valori imateriale nemăsurabile pe care le deținem. Și pe care dacă le pierdem...nimeni și nimic nu le mai pot aduce din nou sau chiar dacă se revine asupra acestui fapt,...puține lucruri vor mai fi la fel.

...”Orice act de comunicare are un efect și este ireversibil.” Cât de adevărat! Jignești pe cineva, îi ceri să te ierte, îți spune că te iartă, dar...în inimă tot rămâne un semn. Adevărata iertare se realizează doar prin Isus.

Și totodată El este singurul care ne-a iertat într-un mod desăvârșit. Nu-i așa că e fantastic? Un Dumnezeu atât de măreț, care ține în mâna Sa Universul și care coordonează totul, prin jertfa de pe Calvar a Fiului Său este dispus să uite tot trecutul nostru murdar și să arunce ”în fundul mării” păcatele noastre. Ba mai mult, ne acceptă ca fii și fiice ale Lui. Suntem copii de Rege dacă Îl primim pe El. Și acel ”dacă” are un rol esențial și depinde doar de noi.

O dată ce Îl primim pe El, este nevoie să ne purtăm în concordanță cu statutul nostru: Prinți și Prințese ale Cerului! Și ah, cum ne mai încurcăm cu lucrurile lumii de multe ori!

Doamne, ajută-ne să nu neglijăm, să înțelegem și să trăim dând valoarea reală jertfei din Golgota. Doar Tu ești Prietenul adevărat. Ajută-ne să Te prețuim!

Dumnezeu nu va face asta niciodată

Oamenii ne dezmăgesc. Chiar și prietenii. Nu ne maturizăm în același ritm, nu ne raportăm unii la alții așa cum ne-am aștepta, nu știm ce gândim și ce simțim unii pentru alții...Oamenii ne dezamăgesc. Chiar și prietenii.

Mi s-a spus că, cu cât creștem, ni se schimbă și cercul de prieteni. Se schimbă sau se micșorează? Nu știu. Oricum ar fi, nu cred că trebuie să părăsești un grup de prieteni doar pentru că te consideri mai matur sau mai aproape de Dumnezeu decât ei. Nu e un motiv. Poate că Dumnezeu te-a așezat acolo spre ridicarea lor.

Creștem. Creștem, dar nu trebuie să ne uităm prietenii. Prietenii adevărați sunt rari, dar există. Îmi place în continuare un citat: ”Prietenii adevărați te acceptă așa cum ești, dar asta nu înseamnă că vor să rămâi așa cum ești.”. Ei vor încerca totdeauna să-ți pună în minte un gând și în inimă o dorință de schimbare. E un comportament divin ăsta, nu? Același lucru îl face Dumnezeu pentru noi. Ne primește în brațele Sale păcătoși și murdari, exact așa cum suntem. Însă nu ne duce în Împărăția Sa împreună cu mizeriile noastre. Pentru că El ne devine cel mai bun prieten și ne iubește nespus, ne transformă spre slava Lui. Numai așa vom putea fi o lumină în lume și o piatră prețioasă în comoara Lui.

E extraordinar cum face El toate, peste puterea noastră de a gândi și a concepe. E absolut caracteristic Lui să ne uimească și să ne schimbe fără să conștientizăm pe moment, pentru ca mai apoi, privind în urmă, să ne minunăm de măreția lucrărilor Sale.

Oamenii ne dezamăgesc. Chiar și prietenii. Dar Dumnezeu nu o va face niciodată. În viața noastră, în care umblăm prin credință, Dumnezeu nu ne dezamăgește niciodată, pentru că avem încredere în El. Doar e prietenul nostru cel mai bun!