Avatar 1: Mathilde

Era de parcă abia atunci începuse să audă, parcă abia atunci i se deschiseseră urechile. Mulțime de vorbe, de cuvinte care nu-și aveau locul și momentul potrivit...azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi. Fenomen parcă neobservat până atunci. 

Săptămâna ce a urmat, nimic nu se schimbă. Baa, greșesc. Atitudinea Mathildei se schimbă. Pur și simplu se ridica și pleca atunci când potopul de fraze al căror rost nu îl deslușea se revărsa. Și încă ceva: era muult mai precaută în ceea ce vorbea ea însăși. 

Zi după zi, deciziile de a trece printr-un filtru ceea ce vorbea îi aduceau satisfacție personală. Totul era parcă mai liniștit...

Viața își continuă cursul...oamenii vorbesc în continuare...Mathilde preferă să tacă atunci când nu poate să plece. Asta, gândește ea, îi dă mai mult timp de meditație asupra marilor ei întrebări și mistere.

Din când în când, o readucea la ”realitate” câte un ghiont: ”Hey, Mathilde, ce visezi?”...răspunsul: ”Aaa, scuze, nu eram atentă....despre ce era vorba?”. Sau ”Se pare că prietena voastră e cam timidă.” – ”Nu, nu...îmi ia ceva timp ca să mă acomodez cu persoanele noi...”...Da, da, de unde...”De fapt subiectul pe care îl discutați chiar nu ma interesează și chiar nu contează. Nu are niciun ecou pe tărâmul acelor lucruri ce contează cu adevărat.”

Deși nu poate să nu îi pese de ceea ce vorbesc oamenii, în mod special ceea ce vorbesc despre ea, alege să nu bage în seamă. Dacă ei preferă să o discute și să se distanțeze de ea, ok, nicio problemă. Nicio pierdere, chiar. Ba încă e mai bine. Mai puțin zgomot.

Mai e și muzica. Acea muzică ce o relaxează și o înalță.

Mathilde cu căști în urechi și cu sufletul spre cer. Și doar cu acei prieteni adevărați. Rari, de atfel. Căștile – indispensabile. Prietenii – cei care sunt într-adevăr prieteni, vor rămâne și vor respecta tăcerea ei.

Acea tăcere care cere îmbrățișări. Pe care de multe ori nu le primește.

Mathilde. Cea care tace, ascultă muzică. Sau tace, meditează. Sau râde, vorbește ceea ce trebuie să vorbească și zâmbește. Pentru că e mai frumoasă când zâmbește. Sau...aaa, zâmbește cu telefonul în mână. Pentru că telefonul e un răspuns, dar în același timp o întrebare.

Mathilde. Cea care și-a construit propria oază de liniște în deșertul de cuvinte.

Mathilde.