Câteodată mă gândesc că poate sunt eu inconștientă. Sau poate că sunt naivă sau, cine știe, oi suferi de ceva afecțiune psihică. Dar altă dată îmi spun că, în viața asta tumultuoasă și plină de evenimente pe care le așteptăm îndelung sau de altele care vin neplăcute, peste toate, am un Dumnezeu puternic. Un Dumnezeu care îmi este Tată, de fapt. Un Dumnezeu care e de partea mea, care îmi poartă de grijă într-un mod minunat.
Promisiunile Lui mă țin. Știu că dacă nu ar fi să am mereu în minte ceea ce El mi-a vorbit, demult aș fi eșuat lamentabil.
El este cel care aranjează lucrurile în decursul vieții mele atât de perfect, că orice planificare prealabilă a mea pălește.
Așa că, pentru că știu că Lui îi pasă de mine, văd atât de clar diferența dintre copiii Lui, cu atitudinea lor asupra vieții, și ceilalți. Fãrã nădejde te pierzi, te adâncești mereu în îngrijorări, printre opțiuni care mai de care cu cât mai multe minusuri, la niște situații la care El are ieșiri cu plus!
Nu pot decât să mă văd din nou cât de mică și de neînsemnată sunt, și cât de măreț este El. Pe lângă astea, în atotputernicia Lui, alege sa îngrijească de mine. De cine? De mine, care nu merit nici măcar o privire fugară de la El? Da, de mine. De necrezut.
