Iertare,...uitare

Să-mi cer iertare, să spun că îmi pare rău, să uit şi să trec mai departe...Dar pot? De cele mai multe ori ceea ce spun este "Iartă-mă, dar, uite, şi tu ai făcut aia şi aia...", "Îmi cer iertare, eram stresată, obosită...", "Îmi pare rău, dar contextul..." E corect? Nu, nu e.

Iertare trebuie să cer din toată inima, fără să caut să dau alte explicaţii, să descriu contextul, să prezint minusurile celuilalt. NU. Eu am greşit. Sunt vinovată. Iertare. Punct.

sursa foto

Adevărata iertare, ştiu, o primim şi o dăruim mai departe doar prin Isus. El ne-a iertat pe deplin şi cu ajutorul Lui putem şi noi ierta pe deplin. Pentru oameni, "orice act de comunicare este ireversibil", are efecte asupra cărora nu mai poţi interveni şi "ce am scris, am scris". Dumnezeu însă spune: 

"El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor." (Mica 7:19)

Noi spunem "Te iert, dar nu te uit". Şi greu uităm, într-adevăr. Rar se întâmplă ca relaţiile să fie la fel după ce unul dintre cei implicaţi a fost nevoit să îşi ceară iertare.

La fel şi cu altele. "Te iubesc, dar să nu mai faci asta", "Te iubesc, dar să te schimbi", "Te iubesc, dar...". Dumnezeu spune "Te iubesc chiar dacă eşti păcătos, chiar dacă ai greşit, chiar dacă..., Fiul Meu a murit pentru tine chiar dacă..."

"Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." (Romani 5:8)

Iar pentru că noi  ne dorim să devenim ca El, trebuie să învăţăm să iertăm. Şi să uităm. La urma urmei, iertarea este cea mai importantă funcţie a memoriei.

Oale și...ulcele

Deși știu că nu sunt cea mai potrivită persoană care să vorbească sau să scrie despre acest subiect, o voi face. Cu tot riscul de a emite afirmații dincolo de aria mea de...activitate, ca să spun așa.

Era o mică întâmplare, mai mult sau mai puțin adevărată, prin care se ilustrau foarte, foarte bine diferențele culturale est-vest, Occident-Orient. Cel puțin în privința relațiilor și a căsătoriei. Așadar, se spune că un oarecare înțelept din est compara căsniciile lor cu cele din vest, folosind următoarea ilustrație: noi (adică ei, orientalii), atunci când ne căsătorim, e ca și cum am lua o oală, am pune-o pe plita rece, apoi am pune foc și astfel va începe să clocotească. La voi însă, când vă căsătoriți, focul arde deja și conținutul oalei fierbe de-a binelea.

De fiecare dată când auzeam istorioara asta sau când era pomenită cumva, undeva, se observa așa o undă de admirație, de...„hmm..cred că orientalii au o oarecare dreptate.”. Oare?

Ei bine, în lumina unor experiențe oarecum conexe și după îndelungi meditări, am ajuns la o concluzie.

Oare a pune oala pe foc după căsătorie nu înseamnă exact ce se petrece în multe țări orientale, că își căsătoresc fetițele cu bărbați care le brutalizează, că totul este aranjat de către părinți și că cei doi poate că nu se cunosc deloc-deloc? Mie așa îmi sună...

În asemenea condiții, riscul este foarte mare să se aprindă...un alt fel de foc și sentimentele romantice să nu fie dezvoltate nicicum.

Așadar, pledez pentru oale care să clocotească încă dinainte de căsătorie. La foc mic. Să ne cunoaștem, să ne plăcem, să ne iubim, să ne căsătorim, să ne iubim, iar oala să tot fiarbă. Focul să fie întreținut și...din când în când să mai adăugăm câte ceva în oală, ca să iasă o mâncare bună. (râd și mă imaginez la bucătărie)

Confuzii și (ne)lămuriri

Sunt zile în care vrei pur și simplu sa te urci într-un tren și să pleci, să pleci, să pleci departe, într-un loc unde să fii fără griji și unde să fii cât se poate de liniștit. Sunt zile în care nu înțelegi ce simți, ce vrei. Sunt zile în care vrei să fii în brațele mamei și momentele acelea să nu se mai sfârșească.

Să fii adult e greu. Și devine din ce în ce mai greu. Să interacționezi cu oamenii, să fii drăguț chiar și atunci când ei nu sunt, să îi accepți, să cauți să îi înțelegi, să le răspunzi conform nevoilor lor și să îți mulezi programul, gândirea, comportamentul, atitudinile după ale lor e greu.

Dar suntem așezați într-un anumit loc și înconjurați de anumiți oameni cu un scop. Dumnezeu vrea să ne modeleze și pe noi, și pe ceilalți, să fim așa cum El ne vrea. Important este (dar și cel mai dificil) să înțelegem planurile Lui pentru noi.

Sunt zile și momente când îmi doresc așa de mult să știu ce are pregătit pentru mine în viitor, încât nu mă mai pot concentra la ceea ce se întâmplă în prezent. Iar prezentul de azi este viitorul pe care Dumnezeu mi l-a pregătit încă de la începutul lumii. Dar așteptarea, ah! așteptarea...

Atitudini

Apreciez smerenia și e de folos. Însă sunt două extreme: ori devine falsă, deci se transformă în mândrie, ori este de fapt un complex de inferioritate.

Sunt sigură că lui Dumnezeu nu Îi plac nici una, nici cealaltă.

Este bine să te vezi mic în ochii tăi, mic în fața lui Dumnezeu, pentru că ești și suntem. Este bine să îi vedem pe ceilalți mai presus de noi înșine, pentru că așa este. 

„...ci, în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.” (Filipeni 2:3b)

Dar atunci când atitudinea este „toți-sunt-mai buni-decât-mine-și-eu-nu-sunt-bun-de-nimic”, deja miroase a neîncredere în sine.

Apoi, spunea cineva, „Când conștientizezi că ești smerit, deja nu mai ești”. De ce? Pentru că devii mândru. Să te arăți oamenilor smerit și să gândești cu mândrie este ipocrizie.

Dumnezeu ne iubește pe fiecare. A investit în noi cât nici nu realizăm și nici nu vom putea vreodată să înțelegem și să Îi răsplătim. A nu aprecia această valoare înseamnă a respinge, a disprețui harul nemărginit și dragostea fără margini a lui Dumnezeu. 

Ești prețios! El te iubește! Deci fii încrezător. Cu El biruim. Suntem fii și fiice de Rege, prinți și prințese ale Cerului! 

„...Ai valoare-n ochii lui Dumnezeu!”

Sufocant

Am vorbit mult despre prieteni. Îmi plac prietenii. Îi ador, de fapt. Dar sunt unele persoane care pur și simplu sunt în stare să te sufoce.

Gradul de compatibilitate este de cele mai multe ori maxim cu unii. Cu alții, personalitățile ni se potrivesc perfect, cu toate că unul dintre noi e vanilia și celălalt ciocolata. Cu alții însă, oricât ai încerca, nu iese nimic.

Dintre toți cei din ultima categorie, sunt sufocanți cei care fac tot posibilul să-ți fie prieteni. Complimentele curg, aprecierile nu mai contenesc, simpatia lor pentru tine ajunge până la nori, își manifestă interesul pentru cea mai mică activitate despre care li se pare că ți-ar plăcea....„Ești minunată, ești superbă, ești frumoasă, ești deșteaptă, ai gusturi...vai, dar ce ai? Nu pari în apele tale. S-a întâmplat ceva? Să te ajut cu ceva? Ți-e sete? Ți-e rău? Vrei să mănânci? Aa îți plac strugurii? Mie nu prea, dar de dragul tău o să mănânc cu tine.”

Pe mine personal mă sufocă.

Și  dacă sunt îndeajuns de politicoasă să răspund la întrebările tale, chiar dacă evaziv, fă bine și nu mai insista.

E alegerea mea dacă vreau sau nu să fiu prietenă cu cineva și am tot dreptul să selectez persoanele cu care îmi petrec timpul. Așa că fii atent(ă) la toate semnalmentele care ți-ar putea indica faptul că poate nu îmi doresc să fii în preajmă.

Sau poate că am nevoie doar de o pauză. Să stau, să citesc, să scriu, să muncesc ceva, să visez cu ochii deschiși; și să nu vorbesc nu nimeni. Nu mă deranjează asta, să știi. Fiecare dintre noi avem nevoie de ceva timp singur. Deci...sorry!

sursa foto

trăiesc.

Mi-am dorit mult și demult să scriu, numai că parcă nu aveam ce. De fapt, nu, nu e adevărat. O mulțime de subiecte m-au tot bâzâit, doar că nu am ales unul pe care să  îl tratez în mod special.

Vara asta a fost fantastică, prieteni vechi  și experiențe noi, dar și prieteni noi cu experiențe...tot noi.

Bineînțeles că nu am reușit să  fac tot ce mi-am propus. Nu am reușit să citesc cât am vrut, să stau la țară cât mi-am dorit, să stau într-o noapte să privesc stelele....nu, nu am reușit decât într-o mică, mică măsură. În schimb, am petrecut timp minunat în   familie, în grădină, am construit relații noi, le-am relegat pe cele vechi și tot așa.

Zi după zi și întâmplare după întâmplare, sunt tot mai recunoscătoare pentru familia mea. Părinții mei, fratele meu. Minunați! Prietenii îmi rămân la fel, greu de exprimat în cuvinte.

Am avut multe urcușuri și coborâșuri, totuși. M-am revoltat, m-am entuziasmat, am lăsat totul baltă, m-am luptat cu tot felul de gânduri, cu tot felul de oameni,m-am entuziasmat din nou, am fost fără energie dar și plină de viață. Nu e simplu să trăiești. E simplu să exiști. Am ales să trăiesc.

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. (Galateni 2:20)

Versetul ăsta o să fie mereu special pentru mine. Îmi doresc să îl pot împlini în totalitate.

În concluzie, a fost o vară frumoasă. De acum a venit toamna și...iar aștept.

Ce a însemnat studenția pentru mine

Ca cei mai mulți care au dat la CRP (Comunicare și Relații Publice), habar nu aveam cu ce se mănâncă. Eu am ales această facultate pentru că o verișoară a mea a urmat-o, în Suceava, și a fost foarte încântată, dar și la recomandarea doamnei profesoare de limba română.

(sursa foto)

Când spun oamenilor, chiar și acum, că sunt la facultate în Cluj, reacția este: „Wow, așa departe...?!”. Departe? Hm, nu tocmai. Când mă compar cu unii, mă simt puternică. La urma urmei am reușit să mă adaptez foarte ușor, mi-am făcut prieteni, m-am menținut la facultate. Când mă compar cu alții, mă simt la pământ. Însă știu că trebuie să mă compar doar cu mine însămi cea de ieri. Și să mă depășesc. Să ies din mediocritate. Să înving.

Acum, când privesc în urmă, nu mi se pare că a fost greu. Chiar dacă profilul liceului a fost real, nu am avut dificultăți în a trece pe domeniul uman. Din fericire, capacitatea mea de adaptare m-a ajutat foarte mult.

Nu pot spune că îmi amintesc foarte multe din anul întâi...dar știu că mi-a plăcut foarte mult modul de abordare al profesorilor. Cursurile erau interactive. Dispăruseră acei profesori de liceu sau școală generală, puși undeva acolo sus pe un soclu, intangibili, cu care interacțiunea era dificilă. Am învățat o nouă lecție: profesorii ne sunt prieteni.

Deși în ceea ce privește unele materii nu găseam nicio legătură cu domeniul nostru de studiu, nu îmi pare rău că le-am studiat. Mi-am schimbat total perspectiva asupra politicii, de exemplu. Nu, nu am început să apreciez politica românească. Ci doar, dintr-o persoană care habar nu avea care e stânga și dreapta (politică!), am devenit interesată și chiar urmăresc procesul politic și...ghici ce? Îmi fac licența pe un subiect din politică.

Mereu mi-am zis că, chiar dacă poate nu voi ajunge niciodată să profesez în domeniu, nu regret nimic. Nu regret orașul ăsta minunat, nu regret facultatea, nu regret proiectele, nopțile târzii, cheltuielile (bine, astea poate un pic), nu regret nimic!

Clujul m-a fascinat din prima clipă. Pentru studenți sunt posibilități aproape nelimitate de implicare în fel și fel de acțiuni. Tocmai de asta simt că aș fi putut mai mult. Aș fi putut face mai multe, mi-aș fi putut investi timpul în mai multe locuri, mi-aș fi putut îmbogăți CV-ul, pe care de fiecare dată când îl privesc îl văd parcă din ce în ce mai aerisit.

Deși nu mi-am propus să vin la facultate ca să mă reinventez, constat că s-a întâmplat acest lucru. M-am schimbat destul de mult. Din punct de vedere personal, am învățat să socializez, să mă descurc singură, să îmi administrez singură resursele.

Profesional, am acumulat multe cunoștințe. Acum 3 ani habar n-aveam cu ce se mănâncă PR-ul. Acum știu (știu?) și am învățat lucruri pe care nu aș fi avut de unde din altă parte. Sau poate că le-aș fi aflat, dar ar fi trebuit să le experimentez „the hard way”.

CRP-ul e o facultate super tare. „Îți place?” mă întreabă. „Îhîî.” Răspund. Da, îmi place. Conferințe pe teme interesante, invitați deosebiți, proiecte pe teme aparte, totul a fost mai presus de așteptări.

Zilele petrecute în bibliotecă, căutând printre rafturi, citind sau învățând fac parte și ele din viața mea de student la CRP. Deși mulți cred că a face PR nu e complicat, ei bine, este. Sesiune după sesiune, examenele parcă au devenit mai grele, cursurile mai alambicate, iar proiectele din ce în ce mai complexe. Deși nu mă consider o persoană foarte sociabilă, proiectele în echipă mi-au plăcut cel mai mult, mai ales atunci când colegele înțelegeau ce înseamnă depășirea mediocrității.

Și dacă tot am adus în discuție colegii, ei bine, mi-am făcut prieteni. Sunt convinsă că unele contacte le voi menține toată viața, pentru că am întâlnit persoane deosebite. Dar bineînțeles că nu au lipsit nici acele persoane care știu cum să se descurce profitând de ceilalți, dar asta e o altă poveste.

Cu greu am reușit să îmi pun gândurile pe hârtie. Să studiez la CRP a fost, în concluzie, o experiență extraordinară de viață. Am avut ocazia să fiu studentă la cea mai bună școală de comunicare din țară, să învăț lucruri folositoare, să îmi dezvolt abilități și competențe și să cunosc oameni aparte. Nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru asta.

Deși viitorul poate nu e foarte luminos (aici dau frâu liber pesimismului din mine), având în vedere că speranțele și, cine știe, chiar șansele mele în ceea ce privește obținerea unui loc de muncă în domeniul relațiilor publice sunt minime, CRP la Babeș-Bolyai a fost cea mai măreață realizare a mea de până acum. Mă mândresc cu asta și sper ca niciodată să nu se schimbe acest sentiment.

Creion

Este acel instrument indispensabil. Scrii ceva? Creion! Notezi o idee? Creion! Desenezi? Creion! E necesar. Absolut necesar.

Fiecare suntem un creion. În mâna lui Dumnezeu. El ne conduce, dar depinde în totalitate de disponibilitatea noastră dacă ceea ce lăsăm în urmă este aspectuos sau nu. Dacă vârful e rupt, degeaba. Creionul trebuie ascuțit. Și suferim. Dar spre binele nostru și al altora. Opera care rămâne e cu atât mai frumoasă cu cât creionul e într-o stare mai bună.

Dar nu, nu-ți însuși succesul. Acesta îi aparține numai lui Dumnezeu. Ție îți aparțin eșecurile, care sunt cauzate în totalitate de deciziile tale.

Așa că lasă-te în mâna Lui. Fii dispus. Fii disponibil. El este mâna care te conduce. Nu încerca să umpli  singur pagina vieții tale. Va fi plină de mâzgălituri fără sens. Cu El însă, totul va fi aranjat, curat, fără ștersături, în perfectă ordine. 

Pentru că El scrie povești perfecte.

Pentru că El e perfect. 

De aceea cere și încredere perfectă.