Ca
cei mai mulți care au dat la CRP (Comunicare și Relații Publice), habar nu aveam cu ce se mănâncă. Eu am ales
această facultate pentru că o verișoară a mea a urmat-o, în Suceava, și a fost
foarte încântată, dar și la recomandarea doamnei profesoare de limba română.
Când
spun oamenilor, chiar și acum, că sunt la facultate în Cluj, reacția este:
„Wow, așa departe...?!”. Departe? Hm, nu tocmai. Când mă compar cu unii, mă
simt puternică. La urma urmei am reușit să mă adaptez foarte ușor, mi-am făcut
prieteni, m-am menținut la facultate. Când mă compar cu alții, mă simt la
pământ. Însă știu că trebuie să mă compar doar cu mine însămi cea de ieri. Și
să mă depășesc. Să ies din mediocritate. Să înving.
Acum,
când privesc în urmă, nu mi se pare că a fost greu. Chiar dacă profilul
liceului a fost real, nu am avut dificultăți în a trece pe domeniul uman. Din
fericire, capacitatea mea de adaptare m-a ajutat foarte mult.
Nu
pot spune că îmi amintesc foarte multe din anul întâi...dar știu că mi-a plăcut
foarte mult modul de abordare al profesorilor. Cursurile erau interactive.
Dispăruseră acei profesori de liceu sau școală generală, puși undeva acolo sus
pe un soclu, intangibili, cu care interacțiunea era dificilă. Am învățat o nouă
lecție: profesorii ne sunt prieteni.
Deși
în ceea ce privește unele materii nu găseam nicio legătură cu domeniul nostru
de studiu, nu îmi pare rău că le-am studiat. Mi-am schimbat total perspectiva
asupra politicii, de exemplu. Nu, nu am început să apreciez politica
românească. Ci doar, dintr-o persoană care habar nu avea care e stânga și
dreapta (politică!), am devenit interesată și chiar urmăresc procesul politic
și...ghici ce? Îmi fac licența pe un subiect din politică.
Mereu
mi-am zis că, chiar dacă poate nu voi ajunge niciodată să profesez în domeniu,
nu regret nimic. Nu regret orașul ăsta minunat, nu regret facultatea, nu regret
proiectele, nopțile târzii, cheltuielile (bine, astea poate un pic), nu regret
nimic!
Clujul
m-a fascinat din prima clipă. Pentru studenți sunt posibilități aproape
nelimitate de implicare în fel și fel de acțiuni. Tocmai de asta simt că aș fi
putut mai mult. Aș fi putut face mai multe, mi-aș fi putut investi timpul în
mai multe locuri, mi-aș fi putut îmbogăți CV-ul, pe care de fiecare dată când
îl privesc îl văd parcă din ce în ce mai aerisit.
Deși
nu mi-am propus să vin la facultate ca să mă reinventez, constat că s-a
întâmplat acest lucru. M-am schimbat destul de mult. Din punct de vedere
personal, am învățat să socializez, să mă descurc singură, să îmi administrez
singură resursele.
Profesional,
am acumulat multe cunoștințe. Acum 3 ani habar n-aveam cu ce se mănâncă PR-ul.
Acum știu (știu?) și am învățat lucruri pe care nu aș fi avut de unde din altă
parte. Sau poate că le-aș fi aflat, dar ar fi trebuit să le experimentez „the
hard way”.
CRP-ul
e o facultate super tare. „Îți place?” mă întreabă. „Îhîî.” Răspund. Da, îmi
place. Conferințe pe teme interesante, invitați deosebiți, proiecte pe teme
aparte, totul a fost mai presus de așteptări.
Zilele
petrecute în bibliotecă, căutând printre rafturi, citind sau învățând fac parte
și ele din viața mea de student la CRP. Deși mulți cred că a face PR nu e
complicat, ei bine, este. Sesiune după sesiune, examenele parcă au devenit mai
grele, cursurile mai alambicate, iar proiectele din ce în ce mai complexe. Deși
nu mă consider o persoană foarte sociabilă, proiectele în echipă mi-au plăcut
cel mai mult, mai ales atunci când colegele înțelegeau ce înseamnă depășirea
mediocrității.
Și
dacă tot am adus în discuție colegii, ei bine, mi-am făcut prieteni. Sunt
convinsă că unele contacte le voi menține toată viața, pentru că am întâlnit
persoane deosebite. Dar bineînțeles că nu au lipsit nici acele persoane care
știu cum să se descurce profitând de ceilalți, dar asta e o altă poveste.
Cu
greu am reușit să îmi pun gândurile pe hârtie. Să studiez la CRP a fost, în
concluzie, o experiență extraordinară de viață. Am avut ocazia să fiu studentă
la cea mai bună școală de comunicare din țară, să învăț lucruri folositoare, să
îmi dezvolt abilități și competențe și să cunosc oameni aparte. Nu pot decât să
fiu recunoscătoare pentru asta.
Deși
viitorul poate nu e foarte luminos (aici dau frâu liber pesimismului din mine),
având în vedere că speranțele și, cine știe, chiar șansele mele în ceea ce
privește obținerea unui loc de muncă în domeniul relațiilor publice sunt
minime, CRP la Babeș-Bolyai a fost cea mai măreață realizare a mea de până
acum. Mă mândresc cu asta și sper ca niciodată să nu se schimbe acest sentiment.
