Fericirea

Am fost provocată astăzi să mă gândesc la fericire...Ce este fericirea? Ce înseamnă pentru mine să fiu fericită? Ce mă face fericită? Sigur nu confund starea permanentă de fericire cu o stare trecătoare? Suntem așa de cuprinși în alergarea noastră de zi cu zi încât nu ne luăm un timp în care să medităm, să analizăm, să ne gândim unde suntem și încotro ne îndreptăm...Pentru mine timpul ăsta a fost astăzi :)

Nu vreau să caut definiții, fie ele din DEX, fie date de cine știe ce oameni de știință. Cred că fiecare avem și ne construim o fericire a noastră, proprie. Pentru mine poate că fericirea înseamnă acel colț pe care îl numim „acasă”, îmbrățișarea celui mai drag, o carte bună sau sunetul ploii. Poate că altcineva își găsește fericirea în sporturi extreme, gătit sau jocuri video. Fericirea pare că este relativă.

Dar totuși, „Cine ne va arăta fericirea?” (Psalmul 4:6). Răspunsul (sau cel puțin indicii) găsim chiar în continuare: Eu însă zic „Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne!”. Așadar, unde găsim fericirea? Cine este sursa fericirii? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu! 

Oricât am căuta, oricât ne-am strădui, nu vom găsi adevărata fericire, adevărata pace sufletească ce vine o dată cu aceasta, decât alături de Dumnezeu. Poate avem impresia că ne-am găsit „ursitul” și poate că într-adevăr așa este. Dar nu vom avea puterea să îl/o iubim prin toate momentele prin care vom trece prin viață. nu vom putea ierta, decât cu Dumnezeu. Poate credem că putem să umplem golul din inimă cu ajutorul copiilor sau al unei pasiuni, dar mereu și mereu va reveni și ne va „bântui”, pentru că...adevărata fericire este în Dumnezeu.

Îmi doresc ca tot mai mulți dintre noi să poată spune „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (Psalmul 73:28).

O dragoste care tace

Fiind un act de comunicare, chiar și tăcerea spune ceva. Tăcem din diferite motive - pentru că suntem supărați, pentru că nu vrem să vorbim despre anumite sentimente, pentru că suntem purtați de gânduri departe...
Dar nu doar noi tăcem. Chiar și Dumnezeu tace.
Găsim că El poate tăcea din cauza păcatelor noastre pe care întârziem să le mărturisim și să le lăsăm. Dumnezeu spune celor răi, în Psalmul 50:21 „Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!”. Dumnezeu tace nu pentru că nu vede. El vede și ne-ar putea pierde într-o clipă! Dar tace și așteaptă totuși de la noi o urmă de pocăință.
Atunci când ne trezim într-un final din amorțeala noastră și realizăm ce am făcut și în ce stare suntem, Dumnezeu, care este Dragoste, „acoperă totul, iartă totul” (1 Corinteni 13:7). Ba mai mult, „El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7:19). Unde ar putea fi niște greșeli mai bine acoperite decât în fundul mării...?
Avem multe de învățat. De câte ori tăcem atunci când cineva ne greșește? Urmăm întru totul acoperirea greșelilor? Dacă acoperim o greșeală, căutăm dragostea (Proverbe 17:9). Dar de cate ori ne trezim "scoțându-ne ochii" unii altora la mult timp după ce greșeala s-a consumat?
Mai tace Dumnezeu și din alte motive. „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Țefania 3:17). Ce emoție umană asociată lui Dumnezeu...! Ni se întâmplă și nouă să fim atât de bucuroși și de copleșiți de bunătatea și credincioșia Lui încât să tăcem și poate să ne curgă pe obraji lacrimi de bucurie, fără să mai putem articula vreun cuvânt. Ei bine, de bucuria „rămășiței lui Israel” care va urma calea Lui, Dumnezeu nu va mai putea de veselie și va tăcea.

Să tăcem mai mult. Să acoperim greșelile. Să ascultăm mai mult. Să ne bucurăm mai mult. 

Intens

Din punctul meu de vedere era cel mai nepotrivit moment posibil în care putea să apară. Trebuia să îmi scriu dizertația, să învăț pentru examene, să mă adaptez cu serviciul...pur și simplu nu era, nu credeam că mai am resurse de investit și în domeniul ăsta.

Am fost foarte contrariată de sentimentele mele. Imediat după ce l-am cunoscut și am simțit că îl plac mai mult decât ar fi trebuit, m-am pus în gardă. Mi-am spus de mii de ori că nu e nimic, că el nu are niciun interes în privința mea, că trebuie să mă opresc din alunecare... 
Seară de seară îi spuneam Domnului „Doamne, de ce acum? Nu vreau acum...de ce? Nu pot, e prea mult!...Chiar da, Doamne? Dar nu știu nimic despre el! Poate mă crede ridicolă..! Nu, nu pot! Te rog, ...nu.” Și în fiecare dimineață o luam de la capăt. Cum dădeam ochii cu el, toate hotărârile și încăpățânările de cu o seară înainte dispăreau, pentru că mă topeam. Zâmbetul, ochii...vorba,.., stilul, ..ah, tot!
Eram cam așa, varianta feminină:

Cu ceva vreme înainte râdeam cu fratele meu și ziceam „Is it tall and handsome too much to ask?”.. Alte fete zic „Is it too much if i want him to be well educated?”, „Is it too much if i want him to have a really good job?”..Ei bine, pentru mine cerința era tall and handsome. Bine, știu, asta e copilăresc și era doar de suprafață. Știu că adevărata valoare e în adânc. 

Și ghici ce? Era și tall and handsome, și cu valori atât în adânc cât și la suprafață. Era PERFECT! Cum să rezist? 

Dar pe de altă parte, mai trecusem prin stări din astea de îndrăgosteală rapidă. Dar îndată ori se dovedea că el, eh, nu merita sau...se întâmpla ceva, altceva..sau o dată chiar m-am rugat „Doamne, dacă nu e pentru mine, fă să dispară sentimentele astea!” și chiar au dispărut! Când l-am întâlnit următoarea zi era ca și cum l-aș fi văzut pe fratele meu, inima nu mi-o mai lua razna și aveam toate cuvintele la mine. A fost fantastic. De ce nu se putea la fel și de data asta??

Cred că mai presus de toate mă temeam. Era o lupta interioară cumplită ca nu cumva să mă fac de râs (știu, mândrie!), sau să nu cumva să tot zidesc și deodată să cad fără vreo șansă de reabilitare.
Zi de zi duceam așa o bătălie cu mine însămi și cu Dumnezeu. 

Nu pot ști exact ce gândea el atunci, dar cert este că am început să ieșim împreună. Nu, nu m-a cerut de prietenă, nu eram oficial, dar am ieșit și am tot ieșit .. și ne-am cunoscut mai bine..și ne-am plăcut mai mult...
Am stabilit de la început că nu ieșim de dragul de a ieși și că avem gânduri serioase unul față de celălalt. Am trăit o perioadă de prietenie frumoasă, iar mai apoi un timp de logodnă care ne-a strâns și mai mult. 😊

Mulți ne întreabă „Cum ai știut că el/ea este pentru tine?”. Ei bine, nu pot spune că am știut. Am simțit. Am văzut că în ciuda rugăciunilor și insistențelor și hotărârilor și ambițiilor mele de a nu mai simți nimic, pur și simplu nu funcționează. Sentimentele pentru el erau tot acolo, mai bogate parcă, zi după zi. Apoi, nu mai eram la vârsta la care să ne jucăm și am știut că suntem serioși, am început să ne știm și să ne înțelegem, părinții noștri au fost de acord, am simțit că putem continua pe același drum și..am pornit.

Azi, suntem căsătoriți, ne simțim bine împreună și nu regretăm un moment!