Cea mai mare comoară

A trebuit să reiau, printre rânduri, ultimele postări, ca să văd de unde exact să continui povestea..

Well, Povestea a început de ceva vreme...de pe vremea când terminam liceul. A fost o încheiere de liceu, de anumite prietenii (încheiere cam abruptă, trebuie să recunosc), dar totodată s-a încheiat o relație. Na, am zis-o. Știți voi, relațiile alea de la 16-18 ani, când îți trebuie prieten și toate fetele au...și el e amuzant și parcă vrei ...și parcă totuși nu... și până la urmă cedezi și deodată vorbești despre un „el”...iar apoi despre „noi”,.... despre un „el” despre care nici nu știi prea multe, nici din trecutul lui, nici din viitorul vostru...eh.
Ideea toată era ca se încheiase. Surprinzător de ne-heartbreaking. Foarte surprinsă am fost chiar eu de mine însămi. Nu m-am gândit niciodată că aș putea trece așa de ușor „peste”. Aveam cu siguranță nevoie să mă desprind de orășelul meu, să pot să mă dedic în totalitate și fără să mă tot uit în urmă la ce am lăsat. A fost perfect!

Povestea începe cândva atunci. Nu m-am îndoit nicio clipă de faptul că o să mă căsătoresc cândva, chiar dacă visul acela de moment se spulberase. Așa că știam că trebuie să fac ceva în sensul ăsta. Perioadele au alternat, de la speranțe care în final nu aveau niciun rezultat la licăriri de lumină dar niciodată nu se concretiza ceva. Principiul meu a fost (și încă este!) că o fată nu se cade să preia controlul în domeniul acesta. Din mai multe motive, dar nu vreau să detaliez acum.

Să revin. Cândva, în zbaterile astea ale mele, de undeva, nici nu mai știu de unde, am primit revelația asta, a rugăciunii. Că trebuie să te rogi pentru EL. Că trebuie să te pregătești. Că trebuie să îl iubești, că trebuie să fii a lui, încă dinainte de a-l cunoaște de fapt. Viziunea asta a pus stăpânire pe mine și am trecut la acțiune.

Am început să mă rog. La început timid, general,..apoi tot mai specific, mai puternic. A fost o experiență interesantă. Rugăciunile nu se irosesc. Dacă le îndrepți încotro trebuie și pentru ce trebuie, răspunsul, chiar dacă se lasă așteptat, vine!

A trecut mult timp. Nu uitam să mă rog. Și să, ei bine, să aștept. Am învățat în perioada asta de așteptare că trebuie să te simți întreagă, să te simți împăcată tu cu tine, să fii mulțumită și mulțumitoare dar totuși să continui să te dezvolți. Să înveți, să lucrezi, să avansezi atât personal cât și profesional, dar mai presus de toate, să te apropii de Domnul. Să Îl cauți mai mult, să Îl simți mai aproape. Am învățat că dacă ești într-o continuă căutare și disperare și agitație și nemulțumire....nu ești plăcută lui Dumnezeu, darămite oamenilor, ca să nu mai vorbim de a fi plăcută potențialului soț.

Expresia care m-a ghidat o bună parte din ultima perioadă de așteptare a fost „se vor așeza lucrurile”. Și s-au așezat. Pentru mine, imediat după ce am avut o slujbă și mi-am finalizat studiile, s-au așezat. A apărut EL! Dar nu aveam nici cea mai vagă idee că partea cea mai intensă a așteptării abia începea...

sursa foto

De la sine

Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți cum viața voastră merge într-o anumită direcție fără ca voi să faceți vreun efort? Dumnezeu se ascunde de multe ori în spatele unor așa zise coincidențe. Trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem minunile Lui.

Am avut un drum tare interesant. O bună bucată de timp vizibilitatea s-a limitat la nu mai departe de doi-trei pași în față. Eram frustrată, mă simțeam ca și cum nu aș avea niciun țel, nicio țintă, nu înțelegeam încotro mă îndreptam. Niciodată până atunci Dumnezeu nu mi-a revelat mai mult, niciodată nu mi-a arătat orizontul. Trăiam așa cumva ca de azi pe mâine, nu aveam nicio viziune pe termen mai lung. 
La un moment dat, Dumnezeu mi-a spus ca îmi deschide drumul înainte și că voi vedea deslușit, că voi păși cu bucurie și voi înțelege totul. Pfuiii, ce senzație...! Îmi venea și să râd și să plâng. Să râd pentru că iată, Dumnezeu îmi știa frământările și îmi dădea un răspuns mult așteptat, și să plâng de bucurie, evident, dar și de ușurare, că iată că toate frământările și întrebările mele își vor găsi în sfârșit un final.

Răspunsul de la Dumnezeu, cum am tot auzit zicându-se este Da, Nu sau Așteaptă. La fel și atunci când Domnul îți promite un răspuns - El nu neapărat ți-l și dă imediat-imediat. La fel a fost și cu mine. Nu chiar de a doua zi am putut vedea, dar acum, privind în urmă, e incredibil cum a lucrat Dumnezeu.

Și acum, ca sa intru direct în subiect. Terminasem facultatea și, ca de obicei cu hotărârile, specializarea de masterat am ales-o împreună cu mama (înțeleg acum că sub o influență divină), pe ultima sută de metri. 
La începutul primului an mi s-a pus pata să merg în State, așa că, chiar am mers, work and travel. Fiecare pas, fiecare zbor, fiecare job, fiecare om - o binecuvântare! Cred că a fost cea mai specială experiență a mea de până atunci. Nici nu mai știu cum mi-a venit ideea - cert este că am făcut un pas (sau mai bine zis - mai mulți pași) prin credință și am ieșit total din zona mea de comfort, de la sine. Aventură la cote maxime 😊

A venit al doilea an de master, și am hotărât că ar fi cazul să îmi găsesc și eu ceva de lucru mai serios...cu voluntariatul faci treabă și nu prea. Așa că am depus CV-uri, am mers la interviuri, am avut parte de respingeri, deznădejdi, încurajări, pași înapoi... Dar într-un final am fost chemată la un interviu pentru customer service (ah de-aș fi știut ce înseamnă 😖), și chiar am fost angajată. Training-ul a mers cum a mers, am învățat, am știut, am trecut testele, apoi hopa-sus la muncă pe bune. Telefoane, încontinuu, oameni nervoși, agitați (colegii inclusiv). În prima zi de lucru propriu-zis am venit acasă atât de „pornită” încât am luat un site de anunțuri cu job-uri și am aplicat la tot ce mi-a picat în mână. 
Cred că au trecut aproape două luni în stilul ăsta, ..eu tot mai secătuită, tot mai puțin îmi plăcea, tot mai cu greu mergeam la serviciu și tot mai prost mă înțelegeam cu toată lumea. De partea cealaltă, „Lasă, că o să te obișnuiești, hai că o să fie bine, alții ar vrea să aibă de lucru..” etc. etc. etc. Totuși, am învățat multe și acolo, atât despre relaționare cât și despre atmosfera de lucru, despre anumite proceduri și...procedee.

Într-un concediu neplanificat de mine, dar pare-se, planificat de Altcineva, am fost chemată la un interviu. A fost o chestiune de genul: azi am mers la interviu, în seara asta m-a sunat și mi-a spus „De mâine vii în training”. De la sine, vă amintiți?
Aproape o săptămână am fost împărțită între vechiul job și noul trainig până când într-un final m-au lăsat de la customer service să plec! Ce eliberare! Așa se întorc lucrurile și situațiile cum nici nu ne putem imagina.
Deși aici am fost „trainuită” pentru un anumit post, am ajuns să lucrez pe un altul muult mai potrivit pentru mine și nu aș putea fi mai recunoscătoare! Am trăit eu însămi ceea ce auzeam pe alții spunând, cum că Domnul lucrează cum nici nu ne gândim și poate să schimbe circumstanțe la clipeala ochiului. 

Noul loc de muncă (care acum nu mai este chiar așa de nou 😏) m-a învățat multe și m-a ajutat să mă dezvolt atât personal cât și profesional. Aici chiar mi se aplică celebrul termen multilateral dezvoltat, pentru că într-adevăr așa mă simt! 🙈
Pe lângă toate, am avut parte de cel mai mare câștig al vieții mele. Totul a curs de la sine. Drumul mi s-a deschis drept în față, ca eu să pășesc cu încredere și bucurie, exact așa cum El mi-a promis. Dar despre asta,...puțin mai târziu 😇

Ce urmează după

A trecut mai mult timp decât mi-am imaginat că va trece până la un următor articol. Sunt nevoită să îmi cer iertare de la cititori, de la cei care au..așteptat (printre care mă găsesc și eu însămi).
Chiar acest articol a fost în stadiul de draft o bună bucată de vreme...

Am vorbit mult despre așteptare...și cum suntem mereu nerăbdători și că uităm că lucrurile trainice se construiesc în timp, uităm că Dumnezeu lucrează în moduri pe care nici nu le bănuim.
Ei bine, pentru mine una dintre așteptări a luat sfârșit. M-am căsătorit! Știu că multe fete visează la asta, încă de mici...și eu am făcut-o. Și multe, mult prea multe dintre noi ne pierdem vremea, emoțiile și energia căutând frenetic, punându-ne întrebări și luând inițiative deloc potrivite.
Am fost binecuvântată să înțeleg cu adevărat că așteptarea activă dinaintea căsătoriei nu este acel fel de așteptare-căutare, ci este o așteptare-pregătire.

Aici este un video în care Jefferson Bethke (probabil vă amintiți de el din clipul Why I hate religion but love Jesus, care l-a făcut de fapt celebru) o spune clar și răspicat: ”There is no such thing as THE ONE.” Nu, nu există! Dar exiști TU și te poți pregăti TU ÎNSĂȚI/ÎNSUȚI să fii THE ONE.
De aici și din alte surse am fost încurajată ca în perioada de așteptare, în care poate nu am văzut niciun firicel de lumină în ceea ce privește căsătoria, să mă dezvolt, să învăț, să slujesc, să îmi fac prieteni și să mă implic, acolo unde am fost așezată, și bineînțeles, să mă rog.

Nu voi înceta niciodată să le încurajez, mai ales pe fete, să se roage. Rugați-vă, fetelor! Rugați-vă pentru soții voștri! Poate nici nu îi cunoașteți acum, dar ei sunt acolo undeva și au nevoie de rugăciunile voastre. Rugați-vă cât mai specific. Am mai jos o imagine care spune totul. Fiecare bucățică din el are nevoie de rugăciunile tale. Credeți-mă, veți rămâne uimite de cât de clar veți vedea răspunsurile la rugăciuni!

Deocamdată mă opresc aici și promit să revin cu detalii 😊 Povestea noastră este într-adevăr deosebită și am putut vedea cum gândurile Domnului sunt atât de diferite de ale noastre și cum de pe căi diferite ne aduce împreună, alături de El.

Pe curând.

Monica Prundean