Well, Povestea a început de ceva vreme...de pe vremea când terminam liceul. A fost o încheiere de liceu, de anumite prietenii (încheiere cam abruptă, trebuie să recunosc), dar totodată s-a încheiat o relație. Na, am zis-o. Știți voi, relațiile alea de la 16-18 ani, când îți trebuie prieten și toate fetele au...și el e amuzant și parcă vrei ...și parcă totuși nu... și până la urmă cedezi și deodată vorbești despre un „el”...iar apoi despre „noi”,.... despre un „el” despre care nici nu știi prea multe, nici din trecutul lui, nici din viitorul vostru...eh.
Ideea toată era ca se încheiase. Surprinzător de ne-heartbreaking. Foarte surprinsă am fost chiar eu de mine însămi. Nu m-am gândit niciodată că aș putea trece așa de ușor „peste”. Aveam cu siguranță nevoie să mă desprind de orășelul meu, să pot să mă dedic în totalitate și fără să mă tot uit în urmă la ce am lăsat. A fost perfect!
Povestea începe cândva atunci. Nu m-am îndoit nicio clipă de faptul că o să mă căsătoresc cândva, chiar dacă visul acela de moment se spulberase. Așa că știam că trebuie să fac ceva în sensul ăsta. Perioadele au alternat, de la speranțe care în final nu aveau niciun rezultat la licăriri de lumină dar niciodată nu se concretiza ceva. Principiul meu a fost (și încă este!) că o fată nu se cade să preia controlul în domeniul acesta. Din mai multe motive, dar nu vreau să detaliez acum.
Să revin. Cândva, în zbaterile astea ale mele, de undeva, nici nu mai știu de unde, am primit revelația asta, a rugăciunii. Că trebuie să te rogi pentru EL. Că trebuie să te pregătești. Că trebuie să îl iubești, că trebuie să fii a lui, încă dinainte de a-l cunoaște de fapt. Viziunea asta a pus stăpânire pe mine și am trecut la acțiune.
Am început să mă rog. La început timid, general,..apoi tot mai specific, mai puternic. A fost o experiență interesantă. Rugăciunile nu se irosesc. Dacă le îndrepți încotro trebuie și pentru ce trebuie, răspunsul, chiar dacă se lasă așteptat, vine!
A trecut mult timp. Nu uitam să mă rog. Și să, ei bine, să aștept. Am învățat în perioada asta de așteptare că trebuie să te simți întreagă, să te simți împăcată tu cu tine, să fii mulțumită și mulțumitoare dar totuși să continui să te dezvolți. Să înveți, să lucrezi, să avansezi atât personal cât și profesional, dar mai presus de toate, să te apropii de Domnul. Să Îl cauți mai mult, să Îl simți mai aproape. Am învățat că dacă ești într-o continuă căutare și disperare și agitație și nemulțumire....nu ești plăcută lui Dumnezeu, darămite oamenilor, ca să nu mai vorbim de a fi plăcută potențialului soț.
Expresia care m-a ghidat o bună parte din ultima perioadă de așteptare a fost „se vor așeza lucrurile”. Și s-au așezat. Pentru mine, imediat după ce am avut o slujbă și mi-am finalizat studiile, s-au așezat. A apărut EL! Dar nu aveam nici cea mai vagă idee că partea cea mai intensă a așteptării abia începea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu