Oale și...ulcele

Deși știu că nu sunt cea mai potrivită persoană care să vorbească sau să scrie despre acest subiect, o voi face. Cu tot riscul de a emite afirmații dincolo de aria mea de...activitate, ca să spun așa.

Era o mică întâmplare, mai mult sau mai puțin adevărată, prin care se ilustrau foarte, foarte bine diferențele culturale est-vest, Occident-Orient. Cel puțin în privința relațiilor și a căsătoriei. Așadar, se spune că un oarecare înțelept din est compara căsniciile lor cu cele din vest, folosind următoarea ilustrație: noi (adică ei, orientalii), atunci când ne căsătorim, e ca și cum am lua o oală, am pune-o pe plita rece, apoi am pune foc și astfel va începe să clocotească. La voi însă, când vă căsătoriți, focul arde deja și conținutul oalei fierbe de-a binelea.

De fiecare dată când auzeam istorioara asta sau când era pomenită cumva, undeva, se observa așa o undă de admirație, de...„hmm..cred că orientalii au o oarecare dreptate.”. Oare?

Ei bine, în lumina unor experiențe oarecum conexe și după îndelungi meditări, am ajuns la o concluzie.

Oare a pune oala pe foc după căsătorie nu înseamnă exact ce se petrece în multe țări orientale, că își căsătoresc fetițele cu bărbați care le brutalizează, că totul este aranjat de către părinți și că cei doi poate că nu se cunosc deloc-deloc? Mie așa îmi sună...

În asemenea condiții, riscul este foarte mare să se aprindă...un alt fel de foc și sentimentele romantice să nu fie dezvoltate nicicum.

Așadar, pledez pentru oale care să clocotească încă dinainte de căsătorie. La foc mic. Să ne cunoaștem, să ne plăcem, să ne iubim, să ne căsătorim, să ne iubim, iar oala să tot fiarbă. Focul să fie întreținut și...din când în când să mai adăugăm câte ceva în oală, ca să iasă o mâncare bună. (râd și mă imaginez la bucătărie)

Confuzii și (ne)lămuriri

Sunt zile în care vrei pur și simplu sa te urci într-un tren și să pleci, să pleci, să pleci departe, într-un loc unde să fii fără griji și unde să fii cât se poate de liniștit. Sunt zile în care nu înțelegi ce simți, ce vrei. Sunt zile în care vrei să fii în brațele mamei și momentele acelea să nu se mai sfârșească.

Să fii adult e greu. Și devine din ce în ce mai greu. Să interacționezi cu oamenii, să fii drăguț chiar și atunci când ei nu sunt, să îi accepți, să cauți să îi înțelegi, să le răspunzi conform nevoilor lor și să îți mulezi programul, gândirea, comportamentul, atitudinile după ale lor e greu.

Dar suntem așezați într-un anumit loc și înconjurați de anumiți oameni cu un scop. Dumnezeu vrea să ne modeleze și pe noi, și pe ceilalți, să fim așa cum El ne vrea. Important este (dar și cel mai dificil) să înțelegem planurile Lui pentru noi.

Sunt zile și momente când îmi doresc așa de mult să știu ce are pregătit pentru mine în viitor, încât nu mă mai pot concentra la ceea ce se întâmplă în prezent. Iar prezentul de azi este viitorul pe care Dumnezeu mi l-a pregătit încă de la începutul lumii. Dar așteptarea, ah! așteptarea...