Avatar 4: Melanie

Sala plină de oameni. Dar ce contează? Când a apărut acel băiat, inima i-o ia razna. Apoi singură, în gândul ei: ”Melanie, calmează-te! E doar ca un frate al tău!”...cel puțin așa ar trebui să îl vadă. Dar îi e greu! Îi e greu! Și mai ales când el poartă acel zâmbet fermecător...sau când spune câte o fraza din aia super-inteligentă sau când...

În alt context, apare un altul,...care îi stârnește reacții asemănătoare. Apoi un altul...

Nu poate spune că îi place în totalitate. Îi place doar să îi vadă pe fiecare la locul lor, acolo unde îi știe, să vadă că sunt bine, să viseze pentru o fracțiune de secundă, să îl urmărească pentru câteva minute cu privirea și apoi....poate să revină la ceea ce făcea înainte sau poate să continue să viseze.

 Mai drăguț e când îi revede pe cei de departe. Pentru un moment, simte că inima ei e gata să zburde prin cameră, apoi, ca și cum ar scutura un gând urât, zambește frumooos și primește întrebarea ”Heeei, Melanie, ce faci, cum ești? Ai venit acasă? Ne-a fost dor de tine!” sau...”Wow, ce surpriză, ce mică e lumea! Ce faci aici?”.

Apoi, mai târziu, îi e ciudă. Îi e ciudă pe ea însăși. De ce trebuie mereu să fie așa? Și când unele prietene îi spun ”D-apăi, tu, Melanie...mie nu îmi place de niciun băiat în mod special.”...”Nu simt nimic pentru niciunul. Niciunul nu îmi e măcar simpatic”...

Hmmm...dar nici ei nu îi place vreo unul în mod special...îi plac doar mai mulți, deodată, la general. Fiecare cu părticica lui. Că apoi vreunul din ei dispare din peisaj sau spune sau face vreo cine-știe-ce tâmpenie și astfel dispare și orice gând referitor la el.

Parcă degeaba a citit atâtea cărți, degeaba...să îi vadă pe toți ca pe frați, nu ca pe posibili pretendenți?

Hmm...greeu! 

De multe ori îi vine să își ia lumea în cap. Se înroșește numai la gândurile astea. Cui să spună? Dacă o să îi răspundă cu ”Tu, Melanie, ești un pic...deplasată...”...dacă...dacă o vor judeca...dacă..?

La unul îi place...cum se îmbracă. La altul...cum arată. La altul, cum se poartă. La altul, cum vorbește...la altul, o singură chestie. De altul îi place că a auzit vorbindu-se de bine...și tot așa.

E  atât de furioasă pe ea însăși! La nivel de teorie, știe multe. Dar când vine vorba de practică, și de a păstra acea substanță prețioasă pentru acel unic...trebuie să facă eforturi în acest sens.

Rugăciunea ei e mereu: ”Doamne, ajută-mă să îi văd pe fiecare așa cum vrei Tu. Să îi percep așa cum îi percepi Tu.”. Și numai cu ajutorul Lui reușește.

Poate să își stăpânească emoțiile, să își suprime acele sentimente care stau parcă gata-gata să erupă. Poate! Poate să se pregătească pentru Acela care-i va fi unicul.

Melanie, cea care știe să își păstreze virginitatea și la nivelul gândurilor și emoțiilor. Doar prin El.

Melanie, cu EL. Și știe că El va rândui toate, toate așa cum știe El mai bine. Și că va fi perfect!

Melanie.

Avatar 3: Medeea

Oh, nuuuuuu! Mereu i se întâmplă așa. Pur și simplu ”that little voice in her head” nu o lasă să doarmă. Toate acele momente jenante, toate deodată, îi vin în minte. Și probabil că stăruiesc doar în mintea ei, și în a nimănui altcuiva.

Ah, Medeea, ce viață ai și tu...! 

Dar nu câte un gând o dată, ci toate, toate năvălesc. Acele momente care o fac să intre în pământ de rușine numai la o frântură de amintire. Uuh! Groaznic, groazniiiiic! Nu e nicio mângâiere nici la gândul că eh, ”Erai doar o copilă, nu știai multe...calm down!”. Nu, nu poate. ”Medeea, ce ai? La ce te gândești?”...”Nu știu,....mi-am stricat singură dispoziția.”.

Prea des face asta. E conștientă. Singură-singurică își distruge starea. E foarte posibil ca dimineață, să fie o Medeea zâmbitoare și happy, iar seara să fie ca ofilită, cu umerii plecați și abia trăgându-și picioarele după ea.

Cum să scape de toate sentimentele astea? Ah sentimentele astea atâââât de ciudate. Cum să scape de această stare continuă de vinovăție? Doamne, câte rugăciuni a înălțat către Tine! Dar acele gânduri continuă să apară din nou și din nou...”jenant”, acesta e cuvântul care o caracterizează în acele momente. Aa și o rușine fără margini. Numai de s-ar despica pământul să o înghită, pe loc!

Îi e greu...nu poate să spună cuiva și poate nici să scrie măcar ce îi trece prin minte atunci. Acele săgeți dureroase. Nu, nu poate. Ci doar continuă să se lupte cu ele, caută să se apere cumva.

Dar într-o zi, i-a venit o idee. Medeea dragă, alungă norii întunecați, folosind următoarea strategie în...într-un singur pas: ZÂMBEȘTE!

Fii fericită, Medeea! Amintește-ți de persoanele care ți-s dragi, care țin la tine, care te poartă în gând și în rugăciune...gândește-te la Acel Tată pe care Îl ai și care niciodată nu te va părăsi! Amintește-ți de momentele frumoase, în care nicio săgeată nu îndrăznea să atenteze la cetățuia minții tale. Amintește-ți că Dumnezeul tău din ceruri te iubește! Amintește-ți de oamenii care aplică și pentru tine citatul ”Don’t judge people by their past, they don’t live there anymore.”

Medeea, amintește-ți! Fii mulțumitoare! Alungă gândurile negre!

Viața merge înainte, ba chiar fii sigură că momente asemănătoare vor mai apărea în viitor (oricât de rău ar suna asta).

Medeea. Ești prețioasă! Nu lăsa ca propriile tale gânduri să te fure de clipe frumoase.

Medeea.

Avatar 2: Melinda

Conștientă fiind că nu totul se învârte în jurul ei, totuși, își dorește asta și are impresia, uneori, că parcă, parcă totul i se cuvine. Melinda. Da, îi oferă unei prietene din agrafele ei, dar are grijă să îi rămână destule și pentru ea însăși. Nu se numește acțiunea asta...”egoism”?

Melinda. Îi place să primească, să aibă, să aibă din belșug...când vine însă vorba să împartă și cu alții...îi vine greu să facă gestul. Să rămână ea fără ceva, despre orice ar fi vorba, doar pentru a da altcuiva? Rar, extrem de rar, se întâmpla și abia că nu se recunoștea pe ea însăși când o făcea.

E conștientă de asta. Nici nu se pune problema. Conștiința ei face de multe ori ”Buzz! Melinda! Hellooo! Știi, acel/acea cineva chiar avea nevoie de tine și de ceea ce puteai să îi dai!”. Capul atunci se pleacă, sângele urcă în obraji....dar de cele mai multe ori, nu face nimic ca să îndrepte lucrurile.

Gândurile Melindei în astfel de situații zumzăie, în căutarea unei...soluții. Inutil, nu? Știe că de fapt trebuie să se ridice și să ia atitudine. Îi e greu. Îi e greu.

”De prea multe ori s-a întâmplat asta. Singură nu pot.” Ajutorul ei de nădejde, oricând: Dumnezeu. Genunchii ating pământul, capul se apleacă, lacrimile curg pe obraji...”Doamne, ajută-mi!”.

Hotărârea e luată. ”Melinda, mă ajuți?”. Răspunsul ei vrea să fie mereu ”Da, te ajut!”. Chiar dacă există și acei oameni care nu vor decât să profite.

Melinda învață să pună nevoile celorlalți mai presus de dorințele ei.

Melinda, ajutor de nădejde. Binecuvântare pentru cei din jur.

Melinda.

Avatar 1: Mathilde

Era de parcă abia atunci începuse să audă, parcă abia atunci i se deschiseseră urechile. Mulțime de vorbe, de cuvinte care nu-și aveau locul și momentul potrivit...azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi. Fenomen parcă neobservat până atunci. 

Săptămâna ce a urmat, nimic nu se schimbă. Baa, greșesc. Atitudinea Mathildei se schimbă. Pur și simplu se ridica și pleca atunci când potopul de fraze al căror rost nu îl deslușea se revărsa. Și încă ceva: era muult mai precaută în ceea ce vorbea ea însăși. 

Zi după zi, deciziile de a trece printr-un filtru ceea ce vorbea îi aduceau satisfacție personală. Totul era parcă mai liniștit...

Viața își continuă cursul...oamenii vorbesc în continuare...Mathilde preferă să tacă atunci când nu poate să plece. Asta, gândește ea, îi dă mai mult timp de meditație asupra marilor ei întrebări și mistere.

Din când în când, o readucea la ”realitate” câte un ghiont: ”Hey, Mathilde, ce visezi?”...răspunsul: ”Aaa, scuze, nu eram atentă....despre ce era vorba?”. Sau ”Se pare că prietena voastră e cam timidă.” – ”Nu, nu...îmi ia ceva timp ca să mă acomodez cu persoanele noi...”...Da, da, de unde...”De fapt subiectul pe care îl discutați chiar nu ma interesează și chiar nu contează. Nu are niciun ecou pe tărâmul acelor lucruri ce contează cu adevărat.”

Deși nu poate să nu îi pese de ceea ce vorbesc oamenii, în mod special ceea ce vorbesc despre ea, alege să nu bage în seamă. Dacă ei preferă să o discute și să se distanțeze de ea, ok, nicio problemă. Nicio pierdere, chiar. Ba încă e mai bine. Mai puțin zgomot.

Mai e și muzica. Acea muzică ce o relaxează și o înalță.

Mathilde cu căști în urechi și cu sufletul spre cer. Și doar cu acei prieteni adevărați. Rari, de atfel. Căștile – indispensabile. Prietenii – cei care sunt într-adevăr prieteni, vor rămâne și vor respecta tăcerea ei.

Acea tăcere care cere îmbrățișări. Pe care de multe ori nu le primește.

Mathilde. Cea care tace, ascultă muzică. Sau tace, meditează. Sau râde, vorbește ceea ce trebuie să vorbească și zâmbește. Pentru că e mai frumoasă când zâmbește. Sau...aaa, zâmbește cu telefonul în mână. Pentru că telefonul e un răspuns, dar în același timp o întrebare.

Mathilde. Cea care și-a construit propria oază de liniște în deșertul de cuvinte.

Mathilde.