Fericirea

Am fost provocată astăzi să mă gândesc la fericire...Ce este fericirea? Ce înseamnă pentru mine să fiu fericită? Ce mă face fericită? Sigur nu confund starea permanentă de fericire cu o stare trecătoare? Suntem așa de cuprinși în alergarea noastră de zi cu zi încât nu ne luăm un timp în care să medităm, să analizăm, să ne gândim unde suntem și încotro ne îndreptăm...Pentru mine timpul ăsta a fost astăzi :)

Nu vreau să caut definiții, fie ele din DEX, fie date de cine știe ce oameni de știință. Cred că fiecare avem și ne construim o fericire a noastră, proprie. Pentru mine poate că fericirea înseamnă acel colț pe care îl numim „acasă”, îmbrățișarea celui mai drag, o carte bună sau sunetul ploii. Poate că altcineva își găsește fericirea în sporturi extreme, gătit sau jocuri video. Fericirea pare că este relativă.

Dar totuși, „Cine ne va arăta fericirea?” (Psalmul 4:6). Răspunsul (sau cel puțin indicii) găsim chiar în continuare: Eu însă zic „Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne!”. Așadar, unde găsim fericirea? Cine este sursa fericirii? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu! 

Oricât am căuta, oricât ne-am strădui, nu vom găsi adevărata fericire, adevărata pace sufletească ce vine o dată cu aceasta, decât alături de Dumnezeu. Poate avem impresia că ne-am găsit „ursitul” și poate că într-adevăr așa este. Dar nu vom avea puterea să îl/o iubim prin toate momentele prin care vom trece prin viață. nu vom putea ierta, decât cu Dumnezeu. Poate credem că putem să umplem golul din inimă cu ajutorul copiilor sau al unei pasiuni, dar mereu și mereu va reveni și ne va „bântui”, pentru că...adevărata fericire este în Dumnezeu.

Îmi doresc ca tot mai mulți dintre noi să poată spune „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (Psalmul 73:28).

O dragoste care tace

Fiind un act de comunicare, chiar și tăcerea spune ceva. Tăcem din diferite motive - pentru că suntem supărați, pentru că nu vrem să vorbim despre anumite sentimente, pentru că suntem purtați de gânduri departe...
Dar nu doar noi tăcem. Chiar și Dumnezeu tace.
Găsim că El poate tăcea din cauza păcatelor noastre pe care întârziem să le mărturisim și să le lăsăm. Dumnezeu spune celor răi, în Psalmul 50:21 „Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!”. Dumnezeu tace nu pentru că nu vede. El vede și ne-ar putea pierde într-o clipă! Dar tace și așteaptă totuși de la noi o urmă de pocăință.
Atunci când ne trezim într-un final din amorțeala noastră și realizăm ce am făcut și în ce stare suntem, Dumnezeu, care este Dragoste, „acoperă totul, iartă totul” (1 Corinteni 13:7). Ba mai mult, „El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7:19). Unde ar putea fi niște greșeli mai bine acoperite decât în fundul mării...?
Avem multe de învățat. De câte ori tăcem atunci când cineva ne greșește? Urmăm întru totul acoperirea greșelilor? Dacă acoperim o greșeală, căutăm dragostea (Proverbe 17:9). Dar de cate ori ne trezim "scoțându-ne ochii" unii altora la mult timp după ce greșeala s-a consumat?
Mai tace Dumnezeu și din alte motive. „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Țefania 3:17). Ce emoție umană asociată lui Dumnezeu...! Ni se întâmplă și nouă să fim atât de bucuroși și de copleșiți de bunătatea și credincioșia Lui încât să tăcem și poate să ne curgă pe obraji lacrimi de bucurie, fără să mai putem articula vreun cuvânt. Ei bine, de bucuria „rămășiței lui Israel” care va urma calea Lui, Dumnezeu nu va mai putea de veselie și va tăcea.

Să tăcem mai mult. Să acoperim greșelile. Să ascultăm mai mult. Să ne bucurăm mai mult. 

Intens

Din punctul meu de vedere era cel mai nepotrivit moment posibil în care putea să apară. Trebuia să îmi scriu dizertația, să învăț pentru examene, să mă adaptez cu serviciul...pur și simplu nu era, nu credeam că mai am resurse de investit și în domeniul ăsta.

Am fost foarte contrariată de sentimentele mele. Imediat după ce l-am cunoscut și am simțit că îl plac mai mult decât ar fi trebuit, m-am pus în gardă. Mi-am spus de mii de ori că nu e nimic, că el nu are niciun interes în privința mea, că trebuie să mă opresc din alunecare... 
Seară de seară îi spuneam Domnului „Doamne, de ce acum? Nu vreau acum...de ce? Nu pot, e prea mult!...Chiar da, Doamne? Dar nu știu nimic despre el! Poate mă crede ridicolă..! Nu, nu pot! Te rog, ...nu.” Și în fiecare dimineață o luam de la capăt. Cum dădeam ochii cu el, toate hotărârile și încăpățânările de cu o seară înainte dispăreau, pentru că mă topeam. Zâmbetul, ochii...vorba,.., stilul, ..ah, tot!
Eram cam așa, varianta feminină:

Cu ceva vreme înainte râdeam cu fratele meu și ziceam „Is it tall and handsome too much to ask?”.. Alte fete zic „Is it too much if i want him to be well educated?”, „Is it too much if i want him to have a really good job?”..Ei bine, pentru mine cerința era tall and handsome. Bine, știu, asta e copilăresc și era doar de suprafață. Știu că adevărata valoare e în adânc. 

Și ghici ce? Era și tall and handsome, și cu valori atât în adânc cât și la suprafață. Era PERFECT! Cum să rezist? 

Dar pe de altă parte, mai trecusem prin stări din astea de îndrăgosteală rapidă. Dar îndată ori se dovedea că el, eh, nu merita sau...se întâmpla ceva, altceva..sau o dată chiar m-am rugat „Doamne, dacă nu e pentru mine, fă să dispară sentimentele astea!” și chiar au dispărut! Când l-am întâlnit următoarea zi era ca și cum l-aș fi văzut pe fratele meu, inima nu mi-o mai lua razna și aveam toate cuvintele la mine. A fost fantastic. De ce nu se putea la fel și de data asta??

Cred că mai presus de toate mă temeam. Era o lupta interioară cumplită ca nu cumva să mă fac de râs (știu, mândrie!), sau să nu cumva să tot zidesc și deodată să cad fără vreo șansă de reabilitare.
Zi de zi duceam așa o bătălie cu mine însămi și cu Dumnezeu. 

Nu pot ști exact ce gândea el atunci, dar cert este că am început să ieșim împreună. Nu, nu m-a cerut de prietenă, nu eram oficial, dar am ieșit și am tot ieșit .. și ne-am cunoscut mai bine..și ne-am plăcut mai mult...
Am stabilit de la început că nu ieșim de dragul de a ieși și că avem gânduri serioase unul față de celălalt. Am trăit o perioadă de prietenie frumoasă, iar mai apoi un timp de logodnă care ne-a strâns și mai mult. 😊

Mulți ne întreabă „Cum ai știut că el/ea este pentru tine?”. Ei bine, nu pot spune că am știut. Am simțit. Am văzut că în ciuda rugăciunilor și insistențelor și hotărârilor și ambițiilor mele de a nu mai simți nimic, pur și simplu nu funcționează. Sentimentele pentru el erau tot acolo, mai bogate parcă, zi după zi. Apoi, nu mai eram la vârsta la care să ne jucăm și am știut că suntem serioși, am început să ne știm și să ne înțelegem, părinții noștri au fost de acord, am simțit că putem continua pe același drum și..am pornit.

Azi, suntem căsătoriți, ne simțim bine împreună și nu regretăm un moment! 

Cea mai mare comoară

A trebuit să reiau, printre rânduri, ultimele postări, ca să văd de unde exact să continui povestea..

Well, Povestea a început de ceva vreme...de pe vremea când terminam liceul. A fost o încheiere de liceu, de anumite prietenii (încheiere cam abruptă, trebuie să recunosc), dar totodată s-a încheiat o relație. Na, am zis-o. Știți voi, relațiile alea de la 16-18 ani, când îți trebuie prieten și toate fetele au...și el e amuzant și parcă vrei ...și parcă totuși nu... și până la urmă cedezi și deodată vorbești despre un „el”...iar apoi despre „noi”,.... despre un „el” despre care nici nu știi prea multe, nici din trecutul lui, nici din viitorul vostru...eh.
Ideea toată era ca se încheiase. Surprinzător de ne-heartbreaking. Foarte surprinsă am fost chiar eu de mine însămi. Nu m-am gândit niciodată că aș putea trece așa de ușor „peste”. Aveam cu siguranță nevoie să mă desprind de orășelul meu, să pot să mă dedic în totalitate și fără să mă tot uit în urmă la ce am lăsat. A fost perfect!

Povestea începe cândva atunci. Nu m-am îndoit nicio clipă de faptul că o să mă căsătoresc cândva, chiar dacă visul acela de moment se spulberase. Așa că știam că trebuie să fac ceva în sensul ăsta. Perioadele au alternat, de la speranțe care în final nu aveau niciun rezultat la licăriri de lumină dar niciodată nu se concretiza ceva. Principiul meu a fost (și încă este!) că o fată nu se cade să preia controlul în domeniul acesta. Din mai multe motive, dar nu vreau să detaliez acum.

Să revin. Cândva, în zbaterile astea ale mele, de undeva, nici nu mai știu de unde, am primit revelația asta, a rugăciunii. Că trebuie să te rogi pentru EL. Că trebuie să te pregătești. Că trebuie să îl iubești, că trebuie să fii a lui, încă dinainte de a-l cunoaște de fapt. Viziunea asta a pus stăpânire pe mine și am trecut la acțiune.

Am început să mă rog. La început timid, general,..apoi tot mai specific, mai puternic. A fost o experiență interesantă. Rugăciunile nu se irosesc. Dacă le îndrepți încotro trebuie și pentru ce trebuie, răspunsul, chiar dacă se lasă așteptat, vine!

A trecut mult timp. Nu uitam să mă rog. Și să, ei bine, să aștept. Am învățat în perioada asta de așteptare că trebuie să te simți întreagă, să te simți împăcată tu cu tine, să fii mulțumită și mulțumitoare dar totuși să continui să te dezvolți. Să înveți, să lucrezi, să avansezi atât personal cât și profesional, dar mai presus de toate, să te apropii de Domnul. Să Îl cauți mai mult, să Îl simți mai aproape. Am învățat că dacă ești într-o continuă căutare și disperare și agitație și nemulțumire....nu ești plăcută lui Dumnezeu, darămite oamenilor, ca să nu mai vorbim de a fi plăcută potențialului soț.

Expresia care m-a ghidat o bună parte din ultima perioadă de așteptare a fost „se vor așeza lucrurile”. Și s-au așezat. Pentru mine, imediat după ce am avut o slujbă și mi-am finalizat studiile, s-au așezat. A apărut EL! Dar nu aveam nici cea mai vagă idee că partea cea mai intensă a așteptării abia începea...

sursa foto

De la sine

Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți cum viața voastră merge într-o anumită direcție fără ca voi să faceți vreun efort? Dumnezeu se ascunde de multe ori în spatele unor așa zise coincidențe. Trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem minunile Lui.

Am avut un drum tare interesant. O bună bucată de timp vizibilitatea s-a limitat la nu mai departe de doi-trei pași în față. Eram frustrată, mă simțeam ca și cum nu aș avea niciun țel, nicio țintă, nu înțelegeam încotro mă îndreptam. Niciodată până atunci Dumnezeu nu mi-a revelat mai mult, niciodată nu mi-a arătat orizontul. Trăiam așa cumva ca de azi pe mâine, nu aveam nicio viziune pe termen mai lung. 
La un moment dat, Dumnezeu mi-a spus ca îmi deschide drumul înainte și că voi vedea deslușit, că voi păși cu bucurie și voi înțelege totul. Pfuiii, ce senzație...! Îmi venea și să râd și să plâng. Să râd pentru că iată, Dumnezeu îmi știa frământările și îmi dădea un răspuns mult așteptat, și să plâng de bucurie, evident, dar și de ușurare, că iată că toate frământările și întrebările mele își vor găsi în sfârșit un final.

Răspunsul de la Dumnezeu, cum am tot auzit zicându-se este Da, Nu sau Așteaptă. La fel și atunci când Domnul îți promite un răspuns - El nu neapărat ți-l și dă imediat-imediat. La fel a fost și cu mine. Nu chiar de a doua zi am putut vedea, dar acum, privind în urmă, e incredibil cum a lucrat Dumnezeu.

Și acum, ca sa intru direct în subiect. Terminasem facultatea și, ca de obicei cu hotărârile, specializarea de masterat am ales-o împreună cu mama (înțeleg acum că sub o influență divină), pe ultima sută de metri. 
La începutul primului an mi s-a pus pata să merg în State, așa că, chiar am mers, work and travel. Fiecare pas, fiecare zbor, fiecare job, fiecare om - o binecuvântare! Cred că a fost cea mai specială experiență a mea de până atunci. Nici nu mai știu cum mi-a venit ideea - cert este că am făcut un pas (sau mai bine zis - mai mulți pași) prin credință și am ieșit total din zona mea de comfort, de la sine. Aventură la cote maxime 😊

A venit al doilea an de master, și am hotărât că ar fi cazul să îmi găsesc și eu ceva de lucru mai serios...cu voluntariatul faci treabă și nu prea. Așa că am depus CV-uri, am mers la interviuri, am avut parte de respingeri, deznădejdi, încurajări, pași înapoi... Dar într-un final am fost chemată la un interviu pentru customer service (ah de-aș fi știut ce înseamnă 😖), și chiar am fost angajată. Training-ul a mers cum a mers, am învățat, am știut, am trecut testele, apoi hopa-sus la muncă pe bune. Telefoane, încontinuu, oameni nervoși, agitați (colegii inclusiv). În prima zi de lucru propriu-zis am venit acasă atât de „pornită” încât am luat un site de anunțuri cu job-uri și am aplicat la tot ce mi-a picat în mână. 
Cred că au trecut aproape două luni în stilul ăsta, ..eu tot mai secătuită, tot mai puțin îmi plăcea, tot mai cu greu mergeam la serviciu și tot mai prost mă înțelegeam cu toată lumea. De partea cealaltă, „Lasă, că o să te obișnuiești, hai că o să fie bine, alții ar vrea să aibă de lucru..” etc. etc. etc. Totuși, am învățat multe și acolo, atât despre relaționare cât și despre atmosfera de lucru, despre anumite proceduri și...procedee.

Într-un concediu neplanificat de mine, dar pare-se, planificat de Altcineva, am fost chemată la un interviu. A fost o chestiune de genul: azi am mers la interviu, în seara asta m-a sunat și mi-a spus „De mâine vii în training”. De la sine, vă amintiți?
Aproape o săptămână am fost împărțită între vechiul job și noul trainig până când într-un final m-au lăsat de la customer service să plec! Ce eliberare! Așa se întorc lucrurile și situațiile cum nici nu ne putem imagina.
Deși aici am fost „trainuită” pentru un anumit post, am ajuns să lucrez pe un altul muult mai potrivit pentru mine și nu aș putea fi mai recunoscătoare! Am trăit eu însămi ceea ce auzeam pe alții spunând, cum că Domnul lucrează cum nici nu ne gândim și poate să schimbe circumstanțe la clipeala ochiului. 

Noul loc de muncă (care acum nu mai este chiar așa de nou 😏) m-a învățat multe și m-a ajutat să mă dezvolt atât personal cât și profesional. Aici chiar mi se aplică celebrul termen multilateral dezvoltat, pentru că într-adevăr așa mă simt! 🙈
Pe lângă toate, am avut parte de cel mai mare câștig al vieții mele. Totul a curs de la sine. Drumul mi s-a deschis drept în față, ca eu să pășesc cu încredere și bucurie, exact așa cum El mi-a promis. Dar despre asta,...puțin mai târziu 😇

Ce urmează după

A trecut mai mult timp decât mi-am imaginat că va trece până la un următor articol. Sunt nevoită să îmi cer iertare de la cititori, de la cei care au..așteptat (printre care mă găsesc și eu însămi).
Chiar acest articol a fost în stadiul de draft o bună bucată de vreme...

Am vorbit mult despre așteptare...și cum suntem mereu nerăbdători și că uităm că lucrurile trainice se construiesc în timp, uităm că Dumnezeu lucrează în moduri pe care nici nu le bănuim.
Ei bine, pentru mine una dintre așteptări a luat sfârșit. M-am căsătorit! Știu că multe fete visează la asta, încă de mici...și eu am făcut-o. Și multe, mult prea multe dintre noi ne pierdem vremea, emoțiile și energia căutând frenetic, punându-ne întrebări și luând inițiative deloc potrivite.
Am fost binecuvântată să înțeleg cu adevărat că așteptarea activă dinaintea căsătoriei nu este acel fel de așteptare-căutare, ci este o așteptare-pregătire.

Aici este un video în care Jefferson Bethke (probabil vă amintiți de el din clipul Why I hate religion but love Jesus, care l-a făcut de fapt celebru) o spune clar și răspicat: ”There is no such thing as THE ONE.” Nu, nu există! Dar exiști TU și te poți pregăti TU ÎNSĂȚI/ÎNSUȚI să fii THE ONE.
De aici și din alte surse am fost încurajată ca în perioada de așteptare, în care poate nu am văzut niciun firicel de lumină în ceea ce privește căsătoria, să mă dezvolt, să învăț, să slujesc, să îmi fac prieteni și să mă implic, acolo unde am fost așezată, și bineînțeles, să mă rog.

Nu voi înceta niciodată să le încurajez, mai ales pe fete, să se roage. Rugați-vă, fetelor! Rugați-vă pentru soții voștri! Poate nici nu îi cunoașteți acum, dar ei sunt acolo undeva și au nevoie de rugăciunile voastre. Rugați-vă cât mai specific. Am mai jos o imagine care spune totul. Fiecare bucățică din el are nevoie de rugăciunile tale. Credeți-mă, veți rămâne uimite de cât de clar veți vedea răspunsurile la rugăciuni!

Deocamdată mă opresc aici și promit să revin cu detalii 😊 Povestea noastră este într-adevăr deosebită și am putut vedea cum gândurile Domnului sunt atât de diferite de ale noastre și cum de pe căi diferite ne aduce împreună, alături de El.

Pe curând.

Monica Prundean 

Vechi și noi

Demult tot zic că scriu, dar parcă numai nu reușeam să mă adun și să îmi adun gândurile și cuvintele. Trec printr-o perioadă în viață despre care simt că m-a maturizat. Și dacă simt eu însămi asta, chiar cred că într-adevăr așa este.

Unul dintre motive este că încep să îmi selectez oamenii în compania cărora să fiu. Nu mă mai simt bine în prezența unor oameni care nu mă influențează înspre bine sau de la care nu am ce învăța. Știu, de unii nu poți scăpa nicicum, dar cred că depinde de noi dacă vrem pur și simplu să ne ridicăm și să plecăm dintr-o relație care nu ne face bine. Mulțumesc lui Dumnezeu în sensul ăsta că mi-a dat puterea să văd și să înțeleg că El are ceva mai bun pentru mine, oameni anume pregătiți de El să mă îndrepte în sus.

Nu e ca și cum aș crede că Dumnezeu nu controlează și prieteniile noastre, doar că poate nu înțelesesem încă îndeajuns de bine acest lucru și aveam nevoie de o lecție.

Apoi, eu, care mă rugam mereu și mereu Domnului că vreau să Îl văd la lucru în viața mea, Îl văd. Mai mult ca oricând. Nu lucra El înainte? O, ba da, și încă cum! Doar că nu aveam eu ochii chiar într-atât de deschiși cât să văd.

M-a condus prin ipostaze și circumstanțe în care nu credeam niciodată că voi ajunge și m-a trecut prin unele situații cărora nu le vedeam nicicum ieșirea. Dar, ghici ce, El o vedea! Și așa de bine am ieșit din pâclă și întuneric încât atunci când m-a învelit soarele am fost furioasă pe mine, cum de am putut uita pentru o clipă că mai există.

Promisiunile Lui sunt atât de minunate pentru mine că nici nu îmi pot imagina îndeajuns ce are El pregătit așa de special. Ceea ce rămâne ca eu să fac, partea mea (nu spun că este cea mai grea, doar că uneori e dificil), este să...aștept. Pentru că am văzut de atâtea ori cum El le știe și le coordonează pe toate mai mult decât minunat, mai presus de gândirea mea limitată. 

Și ah, ce minunat, sigur și absolut fabulos este să știi că viitorul tău este în mâna Lui!